miercuri, 25 octombrie 2017

Centenar de roman simplu

Motto: "Prostia nu are istorie, asa ca e oarba la trecut" Vintila Mihailescu- Scutecele natiunii si hainele imparatului; Editura Polirom 2013, pg 140 versus "Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita [...] tare creznd ca luptatorii cu ARMA LEGII vor putea scoate drepturile natiunii noi" testamentul lui Avram Iancu


             Desi m-am nascut intr-o familie mixta, din tata roman, a carui familie se trage din Muntii Apuseni, din preajma locurilor unde s-a nascut si a trait Avram Iancu, si din m100% ROMama nemtoaica, svaboaica din Banatul montan, sufleteste si spiritual ma simt 100% ROMANCA. Nu imi reneg radacinile germane, sunt foarte mandra de insusirile mele mostenite din partea germana a ADN-ului meu dar faptul ca mama mea a fost o foarte sufletista profesoara de istorie care a cultivat elevilor ei simtul patriotic, mandria de a fi roman, dragostea pentru tara noastra, traditiile noastre si istoria noastra a facut ca si jumatatea mea nemteasca sa contribuie fundamental la a ma simti spiritualmente 100% romanca.Peste toate acestea eu m-am nascut de 1 decembrie si cum momentul nasterii isi pune amprenta asupra intregii noastre vieti, asupra tuturor aspectelor vietii noastre, cred cu tarie ca ziua in care m-am nascut a contribuit la a fi eu sufleteste si spiritualmente romanca.Sigur la toate acestea a contribuit si faptul ca am fost botezata si educata ortodox, am crescut la bunicii paterni intr-un sat micut din judetul Arad in care nu existau nici un fel de minoritati etnice.
             Tatalui meu FLORIAN GORNIC in familie si in satul sau natal i se spunea si i se spune si acum la aproape 26 de ani de la trecerea sa in lumea celor adormiti ( asa cum foarte frumos se spune in biserica noastra ortodoxa romaneasca) IANCU, la fel ca si eroului nostru national. Traditia familiei Gornic spune ca Gornicestii au venit in satele Moroda si Iermata pe la 1750 ca preoti si dascali, in acte de la anul 1771 apare in Moroda un Gornic Ioan. Tot traditia familiei spune ca unul dintre stramosii mei Gornic Igna a murit in anul 1928 la varsta de 103 ani spun unele surse, altele spun ca avea 105 ani.Acesta practica CEUJERITUL, o forma de comert cu animale, cumparau animale in anumite targuri, le transportau spre revindere in alte targuri dupa ce le mai ingrasau.In drumurile sale dupa animale Igna frecventa des targurile de la Brad si Halmagiu unde, povestea acesta nepotilor sai, se intalnea adeseori cu Avram Iancu, eroul motilor, acesta intreba de el prin targ "unde-i Igna cel cu clisa, pita si rachia" (slanina, painea si tuica) si asemenea tuturor motilor nici Igna nu accepta ideea ca Avram Iancu e nebun, el povestea "Iancu nu-i bolund ci numai suparat".
              Cu un asemenea istoric familial nu este deci de mirare ca eu ma simt spiritualmente 100% romanca.Personal cred ca si faptul ca m-am stabilit in Arad, orasul in care au locuit, au trait si au activat corifeii unirii de la 1 Decembrie 1918, membriiConsiliului National Roman Central, CNRC,care au pregatit si realizat Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, nu este o intamplare ci este o implinire a destinului.
               In anul viitor, 2018 se aniverseaza centenarul formarii Romaniei Mari, al Marii Uniri si totodata 160 de ani de la Revolutia de la 1848, doua aniversari importante pentru noi romanii in general dar pentru romanii ardeleni aceste aniversari rezoneaza puternic in sufletele si constiintele noastre. Doar gandindu-ma la aceste aniversari si in sufletul meu rasuna un poem simfonic cantat de clopotele bisericilor din Blaj, de la Tebea si de la Alba Iulia si pe cer vad un curcubeu tricolor asa ca si pe bolta bisericii din cimitirul de la Tebea.  
               Personal cred ca fiecare dintre noi romanii trebuie sa ne aducem contributia la celebrarea acestui centenar, trebuie sa onoram memoria inaintasilor nostri care au facut posibile aceste aniversari prin a ne implica in viata cetatii in care traim in spiritul tolerantei, in spiritul civilizatiei, al moralitatii, al lui Dumnezeu, Nihil sine Deo asa cum minunat spune dictonul Familei Regale a Romaniei, cred sincer ca noi fiecare, indiferent ca suntem sau nu monarhisti in constiinta noastra, ar trebui sa interiorizam in constiinta si viata noastra acest dicton, sa il punem pe Dumnezeu in tot ceea ce gandim, spunem sau facem. Intaorcerea la traditia si valorile noastre stramosesti, la respect, la educatie, la credinta, la toleranta. Sa lasam un pic deoparte pretentiile de la stat, primarie, autoritati si sa facem noi pentru tara si pentru oras un pic mai mult chiar daca acest mai mult inseamna a manifesta in fata Palatului Administrativ pentru a opri un abuz, a initia si a semna o petitie, a ne face ascultati si auziti nu doar atunci cand e campanie electorala, a abandona pasivismul nostru proverbial, a abandona atitudinile gen "cine ma baga pe mine in seama" sau ""merge si asa", a abandona retragerea pe margine si a lasa pe altii sa actioneze si a ne inscrie doar la avantaje caci doar asa rasare Iancu din oricare, daca vrem putem fiecare sa fim pentru orasul in care traim, pentru Romania un Avram Iancu sau un Vasile Goldis, un Ioan Ratiu.

                                  "O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor"
                                                                                                                  K'melia

vineri, 13 octombrie 2017

Aradul si cainii lui in secolul XXI

Motto:
http://www.vier-pfoten.ro/files/Romania/Diverse/Declaratia_universala_a_drepturilor_animalelor_RO.pdf
     

                   Lectura mea in curs de desfasurare se numeste "Scutecele natiunii si hainele imparatului" de Vintila Mihailescu, aparuta in anul 2013 la Editura Polirom si cum in urma cu cateva zile, in 10 octombrie 2017 am participat la o intalnire a proprietarilor de animale de companie care incearca sa determine Consiliul Local Arad sa adopte un regulament pentru cainii cu stapan civilizat, demn de secolul XXI in care traim si de un oras care a candidat pentru titlul de capitala CULTURALA europeana, in cartea pe care o citesc mi-au atras atentia doua eseuri: "Despre oameni si caini" si "Cutofili si jafrofobi". Recomand cu caldura lectura scrierilor domnului Vintila Marinescu sunt  asa cum scrie pe coperta patru a volumului analize profunde, scrise cu umor. Spune domnul Marinescu in aceasta lucrare ca "si societatea romaneasca  ar putea fi citita in povestea cainilor sai..." (pg.50)
                   Cel mai probabil gradul de civilizatie, de toleranta sau intoleranta al unei comunitati poate fi citit in atitudinea mebrilor acesteia fata de cainii sai, fie ei caini fara stapan, maidanezii sau fata de iubitorii de animale de companie si animalele lor...
                   Cum zice o vorba romaneasca pestele de la cap se impute dar se curata de la coada, aplicat la situatia de fata  cred ca administratia acestui oras nu are dreptul sa ne trimita inapoi in evul mediu intunecat alimentand intoleranta, ura, lipsa de civilizatie, incultura chiar daca toate acestea sunt mascate de propunerile unei asociatii care se pretinde a fi reprezentanta locatarilor aradeni fara ca noi aradenii sa o fi girat intr-un fel sa ne reprezinte in aceasta situatie si in acest mod.
                   Daca  administratia aradeana nu stie, nu poate sau nu vrea  sa isi faca treaba cultivand valorile tolerantei, ale civilizatiei si ale dragostei atat fata de animale cat si fata de oameni noi cetatenii Aradului , coada pestelui, putem sa-i obligam sa-si faca treaba asa cum trebuie in parametrii secolului XXI si vom face uz  de toate parghiile pe care democratia ni le pune la dispozitie pentru a obliga administratia noastra sa se achite de datoria lor in spritul acestui secol XXI!  
                      Atunci cand municipiul nostru a candidat pentru titlul de capitala culturala europeana a avut ca si contracandidat si municipiul Cluj Napoca, nici acesta nu a castigat dar acestia se straduiesc in continuare sa isi onoreze statutul de oras universitar cu o vechime de cateva secole, de oras civilizat si asta prin mai multe cai una dintre acestea fiind si adoptarea unui regulament in ceea ce priveste cainii cu stapan civilizat, plin de bun simt si adaptat vremurilor de azi, ba mai mult administratia orasului a creat conditii demne de Europa secolului XXI, in municipiul de pe Somes exista cosuri de gunoi special destinate dejectiilor animale, dotate cu pungi de plastic asa cum gaseti si in Viena (ca tot ne impaunam noi aradenii ca orasului nostru i se zice Mica Viena).
                       In replica in ARAD nu exista nici un spatiu destinat plimbarii cainilor cu stapani desi normal ar fi ca un asemenea spatiu sa existe in fiecare cartier cel putin unul! In lungul pistei de biciclisti si promenada amenajata pe malul Muresului  nu exista decat extrem de putine cosuri de gunoi, doar in locurile de odihna ale biciclistilor si acestea nu sunt golite regulat, nu sunt dotate cu pungi asa ca de cele mai multe ori gunoiul curge peste marginea cosului, pe distante de kilometrii intregi pe marginea pistei de promenada nu exista nici un cos de gunoi dar de ce ma mira in ultimele luni orasul nostru a intampinat serioase probleme cu salubrizarea centrului, a cosurilor de gunoi atatea cate mai sunt in plin centru civic?!
                       In final am sa va reproduc un fragment din cartea pe care o lecturez si pe care v-am prezentat-o in primul paragraf al acestei scrieri. "Doar ca unde nu e lege  functioneaza tocmeala, iar unde e tocmeala cineva isi va lua totdeauna partea leului, maidanezii devin astfel o sursa de venituri in cel mai bun caz dubioase si clientelare.Iar esecul statului in aceasta privinta ne afecteaza pe toti, nu numai in viata noastra cotidiana, ci si in imaginea si mandria nationala: maidanezi sintem cu totii, asteptand sa ne adopte  UE!, se plange un bucurestean. Sintem maidanezii Europei!, exclama un altul.Sintem, adica, necivilizati...". Chiar daca intre timp am fost integrati in UE de multe ori, asa ca in aceasta situatie, prin intoleranta noastra si discriminarea de care dam dovada suntem, adica, in continuare necivilizati...


                 O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tututror
                                                                                               K'melia     

vineri, 28 iulie 2017

Generatia pierduta a politistilor de penitenciare romani

                  Azi noapte am fost de serviciu, tura a inceput cu un eveniment ingrijorator desi nu as putea afirma si surprinzator. In jurul orei 19 a venit la cabinet Lenuta U., colega de la dispecerat, pentru ca i s-a facut brusc rau, cand i-a luat Norica tensiunea aceasta avea 200/120 mm Hg., ameteli si senzatie de greata la ridicarea de la orizontala, dificultati de concentrare si in articularea cuvintelor.Norica a decis sa ii administreze un Furosemid i.v. si sa o supraveghem la cabinetul medical sa ii vedem evolutia.Cand a ajuns Florin la cabinet Norica si Lenuta erau in cabinetul unu, a intrebat ce se intampla si la aflarea situatiei s-a isterizat acuzand-o pe Norica ca ia decizii ale caror consecinte se pun in carca altora pentru ca  ea pleaca acasa si noi ramanem in serviciu.Am incercat sa ii arat lui Florin ca oricum nu puteam sa o trimitem acasa pe Lenuta avand in vedere ca ca a venit cu masina la serviciu si nu este in conditia de a sofa.Am retinut-o la cabinetul medical sub supraveghere, dupa ce s-a dus la toaleta a ametit brusc si a a vut senzatia ca nu mai primeste aer, cand Florin i-a masurat tensiunea avea 240 mm Hg. Am sunat la 112 intre timp venise la cabinetul medical si seful de tura, el a vorbit cu dispecera de la 112. Cu totii am avut senzatia ca echipajul de ambulanta a ajuns intr-un timp mai lung decat atunci cand au fost solicitati pentru un detinut.Seful de tura chiar i-a spus medicului ca data viitoare cand vom mai suna la serviciul 112 vom spune ca este vorba de un detinut chiar daca este vorba de un coleg...Sincer nu pot  sa afirm cu certitudine ca aceasta senzatie a noastra are o baza reala dar sunt convinsa ca reactia  noastra a tuturor se datoreaza epuizarii cronice, stresului cronic, a demoralizarii tot cronica a noastra a tuturor celor care lucram in acest sistem. Desi suntem in a doua jumatate a anului nici eu si nici Florin nu am avut nici o zi de concediu de odihna, eu nu am reusit sa scad orele suplimentare nerecuperate sub 100 de ore in conditiile in care am intrat in anul 2017 cu 131 de ore suplimentare nerecuperate...In 2016 am avut la 1 ianuarie 30 de ore suplimentare nerecuperate iar la 31 decembrie 2016 erau 131 de ore suplimentare nerecuperate, asta a insemnat concret pentru mine valul de pensionari din 2016.
                     La noi in unitate nu am cunostinta ca vreodata conducerea unitatii sa sesizeze organele de urmarire penala pentru ultraj desi au existat mai multe situatii in care angajati au fost loviti, bruscati, amenintati de detinuti cu cioburi sau lame in mana.
                     Pentru ca in martie anul acesta am pierdut un coleg care nu implinise varsta de 49 de ani, in iunie un angajat a propus conducerii unitatii ca de 29 iunie sa se faca un Te Deum in cinstea colegilor care au murit in activitate fiind, sa se amenajeze in curtea sectorului administrativ un panou, un monument ceva care sa aminteasca de ei si la inaugurare si Te Deum sa invitam familiile fostilor colegi.Raspunsul a fost unul negativ dar fara nici o motivatie a acestuia. Pensionarii care vin la unitate cu orice problema sunt tinuti afara in fata unitatii impreuna cu cei care vin in vizita la detinuti, colaboratori sau candidati pentru posturi scoase la concurs, nu li se permite accesul intr-o sala de asteptare, nici un semn care sa le arate ca se bucura de  consideratia conducerii dupa ce au dedicat acestei unitati si acestui sistem 15, 20, 25 sau chiar 30 de ani din viata lor.


                      "...o cultura a supunerii si violentei comuniste a creat reflexe de supunere, un habitus al izolarii si protestului mut, care  ne face poate sa nu fim capabili sa giram conflictele de idei. Orice dezbatere se personalizeaza excesiv, raspunsurile devin emotionale, problemele unei posibile polemici se trateaza ca fapte de viata si de moarte. Ne este frica de  micile crize pe care le presupune dialogul, de micile rupturi care sunt generate de trecerea de la unanimitate la segregare ideatica." (Vasile Sebastian Dancu-Politically INcorect.Scenarii pentru o Romanie posibila; pg.287-288)

                        Cultura  supunerii, acel habitus al izolarii si protestului mut evidentiat de Vasile Sebastian Dancu este prezent in sistemul nostru DOAR in randul personalului. Sistemul in esenta  a pierdut demult abilitatea de a comunica si rezultatul a facut ca detinutii sa castige tot mai mult tupeu, tot mai mult curaj in a amenita si a hartui personalul iar faptul ca conducerea unitatilor nu ia masuri promte si eficiente de coercitie este vazut de ei, de detinuti ca o forma de incurajare. Detinutii labili psihic pun presiune pe personal prin automutilari, tentative de suicid sau refuzuri de hrana protestatare pentru revendicari in afara legislatiei si procedurilor sau pentru raspunsuri instant la solicitarile lor. Detinutii cu un psihic puternic, cu statut de VIP in randul colegilor de detentie ameninta direct cu plangeri, sesizari si chiar cu actiuni in instanta  nu de putine ori si de cele mai multe ori aceste amenintari sunt puse in aplicare. Orice raspuns negativ ii intarata si mai mult si orice masura pentru limitarea contactului dintre  reclamant si reclamat este interpretat de detinuti ca un succes " pe asta l-am aranjat". Conducerile penitenciarelor si ANP-ul, chiar si MJ-ul nu reusesc sa dea angajatilor certitudinea ca sunt protejati, ca sunt ajutati, ca sunt intelesi din contra cei care muncim direct cu detinutii si deci cei mai expusi hartuirii de catre acestia avem senzatia ca nu suntem deloc protejati si ajutati ci suntem sacrificati in fata comoditatii si confortului conducerii fara sa realizeze acestia ca astfel de fapt ii incurajeaza pe detinuti. Daca in urma cu cativa ani plangerile in instanta erau unele usoare faptul ca impotriva celor care au facut plangeri mincinoase nu s-au luat nici un fel de masuri coercitive ei s-au simtit incurajati si acum fac plangeri din genul "omor din culpa" sau "tentativa de omor" si uneori un procuror dornic de a face cariera rapid sau imbatat de puterea pe care functia o da admite aceste plangeri si se comporta cu noi fix in aceeasi maniera in care se comporta cu  acuzatii care sunt sau vor fi clientii nostri. In asemenea situatii raspunsul din partea conducerii si a juristilor este unul politicianist in limbajul de lemn al legilor fara nimic concret si realmente de ajutor.

                      O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor.
                                                                                                    K'melia

sâmbătă, 1 iulie 2017

Consecinte necontabilizate

Pretext
        "aberatia care s-a numit  "Meditatia transcedentala", acea inca neelucidata forma de represiune antiintelectuala care a aruncat-o subit pe Aurora Liiceanu din relativul confort intelectual al unui institut de cercetare ( candva al Academiei, atunci al Ministerului Invatamantului) in micul infern al muncii manuale necalificate de la gradinita de copii a fabricii "Suveica", despunid-o mai mult decat abuziv de titlul stiintific de doctor si de drepturile -atatea cate vor fi fost - ale unei persoane cu studii universitare.[...]Atunci cand este vorba de grava trauma profesionala si umana provocata de incalcita poveste a "Meditatiei transcedentale", nici azi asumata si cu atat mai putin lamurita.Stupoarea mea imediat dupa 1990 - cand doi dintre persecutatii acestei  bizare afaceri, Mihai Sora si Andrei Plesu, devenisera ministri, cand Mihai Golu fusese numit secretar de stat, cand toti cei dati afara din Institutul de Psihologie, redevenit al Academiei, inclusiv Aurora Liiceanu, isi redobandisera titlurile stiintifice si posturile, dar cand, cu toate acestea, actiunea lor in justitie fusese respinsa ca neintemeiata si li se comunicase de catre Tribunalul inca Suprem (azi Inalta curte de Casatie si Justitie) ca fusesera spoliati de statutul de cercetator in mod legitim si just -, stupoarea mea de atunci, asadar, poate fi impartasita pe deplin pana azi de cititorii care mai au cat de cat incredere in realitatea rupturii de trecutul comunist."  Zoe Petre -Cuvant inainte la cartea "Prin perdea" a Aurorei Liiceanu, Editura Polirom, 2012

              Desfiintarea invatamantului de cultura generala si scoaterea psihologiei din aproape toate formele de invatamant in anii comunisti a avut si are inca consecinte dezastroase pentru societatea romaneasca, pentru romanul de rand, absolvent de scoala obligatorie, muncitor la nu conteaza ce ...S.A.
             Miercuri 28 iunie 2017, seara dupa ora 20 eram ajunsa acasa de la serviciu, cald, foarte cald  ( e cod galben de canicula in Romania acum), ma asez in sufragerie pe canapea si pornesc televizorul pe stiri, cu geamul deschis in speranta ca aerul va fi mai respirabil si cu sonorul nu foarte tare pentru ca la doar cativa metri de fereastra sufrageriei mele sunt ferestrele vecinilor de la cealalta scara a blocului. Brusc pe fereastra deschisa in loc sa intre un aer usor mai racoros decat cel din casa s-a auzit o voce de femeie care tipa isteric. M-am ridicat de pe canapea si m-am dus la fereastra, pe marginea soselei o femeie pe la 40 de ani se isteriza, nu am inteles ce tipa pentru ca televizorul era mai aproape de urechile mele si nici nu doream sa intru in intimitatea altei persoane chiar daca ea o expunea public in fata ferestrelor unui intreg cartier de blocuri.M-am indepartat de la fereastra in timp ce in continuare se auzeau tipetele femeii. La un moment dat spectacolului i se alatura o voce adolescentina de fata, mama tipa "treci in fata mea", de cateva ori, tare si ferm incat acopera televizorul inca in functiune, se aud rugamintile fetei, se ruga sa nu fie lovita pana nu ajunge acasa, sa nu o faca de ras pe strada in fata intregului cartier dar mama in furia ei isterizata pana la autism nu receptioneaza nimic, ia de pe jos un cablu portocaliu de vreo un metru si jumatate si loveste adolescenta din fata care continua sa o roage sa nu o faca de ras in fata cartierului, dupa ce parcurge 10-12 metri arunca cablul in fata intrarii blocului nostru napustidu-se cu pumnii asupra fetei din fata ei...
              Asistand la aceasta scena desprinsa parca din evul mediu, am regretat ca nu traiesc intr-unul din statele UE in care legile de protectie a copiilor se aplica cu adevarat, pentru ca eu am oscilat intre dorinta de a suna la politie si aceea de iesi afara spre a o lua la propriu de par pe isterica mama care in aceasta ecuatie ar fi trebuit sa fie adultul...
              Mi-am amintit ca in urma cu aproximativ o luna o fata de 20 de ani s-a spanzurat intr-o localitate din apropiere. In urma cu vreo doua saptamani un primar a obligat o adolescenta sa se lase fotografiata cu pomul pe care aceasta l-a rupt, publicand fotografia pe pagina de facebook a primariei si doar dupa ce blogeri tineri au criticat atitudinea de dictator a primarului, fotografia a fost stearsa de pe pagina oficiala de facebook a primariei. Ceea ce pe mine m-a intristat chiar mai mult decat atitudinea primarului retrograd au fost comentariile celor care ii dadeau dreptate primarului si jigneau sau amenintau pe cei cativa comentatori care argumentat si civilizat aratau ca o asemenea atitudine nu este  nici corecta si nici demna de un edil !
             Toate acestea mi-au reamintit campania "Bataia e rupta din RAU" a posturilor tv, se pare  ca mai este mult de muncit in Romania pentru a putea combate concepte vechi de secole din genul "bataia e rupta din rai", "unde da parintele creste" sau " eu te-am facut eu te omor" si a implementa o educatie sanatoasa despre parenting.
              Romanul simplu, cu studii de baza, absolvent a ceea ce se numeste acum invatamant obligatoriu nu are cunostinte elementare de psihologie, chiar si pentru oameni scoliti, aflati in pozitii de factori de decizie termeni gen "burn out" sau "bulling" suna chinezeste.nimeni nu ne pregateste pentru a fi parinti, nu exista scoala care sa ne dea diploma sau competenta de a fi parinte si din pacate la noi serviciile de consilere psihologica nu functioneaza cu adevarat. Consilierea psihologica  este inca considerata de autoritatile romane un moft si prin urmare nu este nici subventionata de stat, nu este  o parte componenta a vreunui pachet minimal de asigurare medicala. Nu exista  un sistem bine organizat care sa consilieze copii victime ale violentei in familie, vitimele unor fapte cu violenta ca talharie , viol fie ele victimele adulti sau copii, victimele diferitelor forme de hartuire, in mediul virtual, la scoala sau la serviciu, victimele unor forme bulling.
               Nici chiar dascalii in mare parte nu au o pregatire psihologica solida si din cauza lacunelor din curicula lor de formare profesionala constient sau nu  practica de multe ori etichetarile, comparatiile discriminatorii si alte forme de bulling. In sistemul de stat nu exista consilerea angajatilor pentru ca la nivel decizional in Romania se practica inca politica strutului, asa cum in anii comunismului nu recunosteam ca avem  bolnavi psihici si bolnavi de tuberculoza, aceste spitale au fost in permanenta subfinantate, in continuare se practica aceeasi politica, nu recunoastem hartuirea si nici epuizarea  angajatului roman, nu recunoastem ca toate profesiile au si o componenta de stres iar in multe dintre profesii riscul de stres este foarte ridicat. A continua sa nu recunoastem ca stresul exista si prin urmare a nu face nimic in sprijinul angajatului este criminal.  

                O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor.
                                                                                                            K'melia

vineri, 2 iunie 2017

Identitate profesionala

Motto:
         "In loc sa consideram nevoia de strategie ca un soi de imunologie, adica metoda prin care ne putem apara de influentele sau agresiunile de toate felurile, noi am ramas la un nivel de pasivitate fantastic, lupta fiind doar pentru conformism si respectarea regulilor europene."
            Vasile Sebastian Dancu-Politically INcorect.Scenarii pentru o Romanie posibila
             Editura Scoala Ardeleana, 2017, pg.71


              In luna iunie de sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel se serbeaza si Ziua Personalului din Penitenciarele romanesti, Ziua Penitenciarelor, de mai bine de 20 de ani, mai exact din anul 1994 cand s-a convenit pentru aceasta sarbatoare cu Patriarhia Ortodoxa Romana sau cu acordul patriarhiei.
               In primii ani dupa stabilirea zilei de 29 iunie ca ziua personalului din penitenciare, ziua penitenciarelor aceasta era marcata printr-o prima in bani pe care personalul o primea daca respectivul nu a fost pedepsit in anul precedent.Prime in bani se primeau si de Ziua Nationala a Romaniei.Desi in anii 90 in penitenciarele romanesti au aparut pe statele de plata si preoti ortodocsi, mai intai ca personal contractual civil, mai tarziu s-a creat functia de capelan, echivalentul bisericesc al gradului militar, pentru personal sarbatorile religioase nu au fost marcate pentru ani de zile nici cu prime de Sf.Pasti sau Sf.Craciun, prime care de altfel nu se acorda cu aceste ocazii nici unor bugetari, in nici un sistem de stat, nici chiar in invatamant desi aici religia a fost introdusa ca materie de studiu pentru elevi imediat in 1990 ! Pana in 2004 la demilitarizarea sistemului  de sarbatorile legale ale Romaniei nu se acordau personalului nici macar zile libere, un paradox, o reminiscenta a gandirii comunist atee in administratia si managmentul romanesc, cel mai probabil ambele. Desi ziua penitenciarelor, ziua personalului din penitenciare s-a stabilit de un important praznic religios ortodox si cu acordul BOR (Bisericii Ortodoxe Romane), caracterul religios al acestei sarbatori s-a oprit aici. Se organizau sedinte festive in care se comunicau primirea primelor si inaintarile in grad care fie ca erau "la termen" adica la implinirea termenului limita prevazut de lege pentru detinerea unui grad, fie ca se faceau inainte de termen, in regim exceptional pentru merite deosebite inaintarile in grad se faceau doar in doua ocazii din an de 29 iunie sau de 1 Decembrie. La aceste sedinte festive preotii erau simpli participanti, nu se incepea cu o rugaciune sau cu un Te Deum si nici nu se incheia.Raspunsul militarului premiat sau inaintat in grad era "Servesc patria". In aceste sedinte festive se acordau si diplomele si medaliile pentru ordinele militare de diferite grade celor care serveau patria de 15 ani, 20 de ani sau 25 de ani.
                 Dupa 2004, dupa demilitarizare s-a pastrat ziua de 29 iunie ca ziua peniteniarelor, ziua personalului din penitenciare.Pentru cativa ani s-au pastrat si celelalte caracterisitici ale zilei:primele, inaintarile in grad, sedintele festive si pentru cei care lucrau la opt ore, la birouri, logistica, escorte aceasta era o zi libera. Se organizau un fel de sarbatori campenesti cu mici la gratar, tocana la ceaun si bere cu personalul liber si cu familiile acestora. Cu timpul insa caracterul  festiv al zilei s-a pierdut, criza din anii 2008-2009 a taiat impreuna cu salariile si toate primele din sistem si nici pana azi nu am reusit sa le recuperam. Inaintarile in grad se fac de ani buni in cel mai strict sens la termen, la fiecare 1 ale lunii, in toate cele douasprezece luni ale anului sunt inaintati in grad cateva persoane, sunt mentionati in DZU (Decizia Zilnica pe Unitate) si afisati la avizierul unitatii. Sedintele festive nu se mai organizeaza pentru ca si-au pierdut obiectul, fara prime, fara inaintari in grad si fara medalii care se fac cu sincope, cu pauze de ani de zile incat s-a ajuns sa le ducem colegilor pensionati de ani de zile sau vaduvei celui care a fost colegul nostru...
                  Carcterul de zi libera al zilei de 29 iunie este si acesta neclar, oarecum nedefinit, se acorda "invoire platita de zi" celor de la birouri, escorte, logistica, cei din sectoare ca paza,vizita, medical, bloc alimentar lucreaza, unii chiar suplimentar detinutilor servindu-le o masa de pranz festiva cu meniu imbogatit de 29 iunie dar nu li se plateste sporul de 75% din sarbatorile in care legal nu se lucreaza si liberul acordat ca recompensa ulterioara este o chestiune teoretica pentru ca lipsa acuta de personal din penitenciarele romanesti face practic imposibila aceasta compensare, numarul orelor suplimentare nerecuperate dar nici platie este de ordinul milioanelor de ore in intreg sistemul, zile de concediu de odihna restante din ani anteriori de ordinul miilor in intreg sistemul...
                  Singurul element care la noi in unitate s-a mai pastratinca sunt serbarile campenesti cu tocana laceaun si bere la pahar, nu pot insa garanta acest lucru pentru toate penitenciarele romanesti...Si atunci ma intreb in ce masura ziua de 29 iunie mai este ziua personalului din penitenciare sau a ramas doar ziua penitenciarelor si cei care sarbatoresc cu adevarat in aceasta zi sunt detinutii care nu vor munci pe 29 iunie si vor primi un meniu festiv imbunatatit ?!
                   Lipsa cronica de orice strategie in sistemul penitenciar romanesc, de mai multi ani de zile indiferent ce guverne s-au perindat pe la Palatul Victoria de la Bucuresti ne-a adus pe noi personalul intr-o stare de demoralizare vecina cu depresia, demoralizare care a  determinat pensionarea unui angajat din cinci in anul 2016 si procesul continua. Cei mai multi dintre noi calculam cand putem sa depunem la resurse umane cererea de pensionare, intrebarea cea mai frecventa intre noi colegii este "tu cat mai trebuie sa stai? Tu cand te pensionezi?"...
                   Specialistii psihologi si sociologi descriu in randul diferitelor diaspore unde apar identitati hibrid si transculturale, tranzitii si tranzactii intre culturi, procese de negociere si dialog intercultural (Vasile S.Dancu op.cit.), specialistii descriu in aceste conditii si imprejurari adevarate "tulburari de identitate". In cu totul alte circumstante si conditii cred ca  si noi functionarii publici cu statut special di administratia penitenciara dezvoltam o tulburare de identitate ! Demilitarizati din exterior si cu de-a sila, fara sa reusim in acesti aproape 13 ani sa interiorizam si sa acceptam aceasta demilitarizare. Nici nu prea avem cum sa interiorizam aceasta  demilitarizare care ne-a adus o denumire profesionala aproape imposibil de pronuntat f.p.s.s.s din ANP . Timidele  avantaje din primii ani ca si crearea sindicatelor, aparitia unor concepte inexistente in militarie ca normarea muncii, munca suplimentara, compensarea muncii suplimentare cu timp liber sau cu plata in bani au fost taiate de criza.Lupta sindicala din acesti ultimi ani desi dusa intr-o maniera extrem de profesionala nu a reusit sa recucerasca decat o mica parte din ce s-a pierdut.La 10 ani de la demilitarizare abia s-a reusit prin ordonante de urgenta cu repetitie anuala sa se plateasca munca din sarbatori legale si repausuri saptamanale cu un spor de 75%, nu cu cel putin 100% cum prevede codul muncii. Corvezi gen alarme de exercitiu si altele de aceasi factura au fost conservate din militarie de statutul special.Acelas statut special nu a conservat insa din militarie si prestigiul profesiei, nu ne acorda protectie in timpul serviciului.Riscurile noastre in executarea serviciului sunt cel putin comparabile cu ale militarilor dar noi nu beneficiem de asigurare de viata, nu beneficiem de consiliere psihologica, de alte drepturi din legea 293/2004 dar niciodata aplicate. Ministrii de justitie de a caror minister apartinem au oscilat intre a uita ca si noi suntem o parte a justitiei romane, a ne ignora sau chiar a ne interzice orice negocieri, aparitii tv directe pe motiv ca ministerul justitiei este ordonatorul principal de credite pentru ANP dar nici ministerul justitiei nu ne-a reprezaentat in parlament sau la intalnirile structurii de siguranta nationala din care suntem parte componenta ! Solicitarile de intalnire  ale sindicatelor au fost de cele mai multe ori ignorate, intampinarile scrise pentru modificarea denumirii profesionale in "politie penitenciara" ignorate...
             In loc de concluzii parafrazandu-l pe domnul Vasile Sebastian Dancu in opera citata ca motto  spun ca o administratie cu angajati deznadajduiti, speriati de viitor si fara incrededre in instituie si in lideri este o administratie care slabeste in fiecare zi si care nu-si poate anticipa viitorul !

               O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor.
                                                                                                     K'melia
         

marți, 16 mai 2017

Schimbarea implementata sau impusa?!

Motto:
         "Proiectul european pare tot mai mult un proiect esuat, pentru ca nu a putut fi tradus in proiect politic si imersat in mentalul colectiv."
             Vasile Sebastian Dancu- Politically INcorect.Scenarii pentru o Romanie posibila


            Aceasta fraza m-a facut sa ma gandesc, sa ma intreb de ce a esuat demilitarizarea sistemului penitenciar romanesc?!
             De ce cred eu ca demilitarizarea a esuat?Din mai multe motive si poate cel mai important ar fi acela ca in interiorul sistemului comunicarea este la fel de autistica, se limiteaza la ordinele date de sus in jos, nu se  asteapta feedback, acest concept nu exista in filozofia celor care ne conduc.In foarte rarele ocazii in care ni se solicita puncte de vedere in legatura cu anumite proiecte se face intr-o maniera pur superficiala, de azi pe maine, este evident ca se face doar pentru a bifa un act, o actiune obligatorie dar care nu este facuta din convingere si deci nu este luata in seama.
            Sistemul este la fel de inchistat ca si cand era militar, e drept nici cei din exterior nu stiu ca  acum nu doar ca au  acces in penitenciare ci chiar este de datoria lor  sa verifice calitatea hranei, cantitatea de iradiatii,...Aceasta inchistare, lipsa de comunicare in interior dar si cu exteriorul face sa se perpetueze comportamentul si gandirea cazona.Paza  continua sa fie principala activitate in orice penitenciar si ei continua sa  se vada cuiul lui Pepelea, sa-i vada pe ceilalti inutili sau meniti sa le ingreuneze lor viata. Serviciul de reinsertie sociala au tot felul de programe care dau al naibii de bine pe hartie, in CV-urile profesionale ale colegilor dar nu am vazut eficienta, nu am vazut sa aiba programe eficiente care sa reduca agresivitatea  celor cu numeroase autoagresiuni in antecedente, a celor impulsivi sau a celor depresivi si cu tentative suicidare, se constata si se intocmeste catre paza si uneori si catre medical un referat care recomanda o mai stricta supraveghere a detinutului depresiv sau agresiv si cu asta ei considera ca si-au facut datoria...Nu am vazut programe care sa ii pregateasca pe cei care urmeaza a fi liberati dupa pedepse lungi, ani de zile in care au avut extrem de  putine contacte cu exteriorul si nu au idee despre cum este cu adevarat viata afara din inchisoare.
               Toata lumea este sufocata de scriptologie, din ce in ce mai multa, introducerea programului de evidenta computerizata nu a facut decat sa ne dubleze munca.Comunicarea extrem de deficitara  face colaborarea  dintre diferite compartimente dificla, greoaie, fiecare urmareste sa aiba liniste pentru a putea lucra la scripte si alte "hartii" ( introducerea in programul de evidenta computerizata este tot un fel de hartogarie dar cu tastatura si nu cu pixul) dar la ce anume ne-ar ajuta pe noi cu adevarat, pe noi ca sistem in intregime, in toata complexitatea nu prea se gandeste nimeni pentru ca sistemul pare schizoid, pare o persoana cu personalitati multiple, personalitati care nu au nimic in comun decat coabitarea in acelas penitenciar...
                Cauzele acestui esec stau in opinia mea in primul rand in faptul ca schimbarea este impusa din afara, cei care au impus schimbarea nu cunosc sistemul din interior si astfel ei nu au putut implementa schimbarea ci doar sa o IMPUNA ! Aceeasi situatie o intalnim si cu organismele UE care ne monitorizeaza si verifica, nu cunosc dar nici nu doresc sa cunoasca nimic despre cum traieste romanul obisnuit, cinstit si platitor de taxe, standardele lor de referinta nu prea au nimic comun cu realitatea romaneasca. Aceasta atitudine a  organismelor UE provoaca rezistenta sistemului si inchistarea acestuia astfel incat concluziile in loc sa duca la implementarea unei schimbari fac schimbarea posibila doar pe cale de a o forta, a o impune, concluziile sunt un dialog al surzilor, ei au ca  puncte de referinta niveluri de trai si psihologii straine Romaniei iar sistemul se scutura un pic si nu ramane cu nimic, cam ca si apa care nu se prinde de o gasca...
                 Cu totii suntem hartuiti in toate modurile posibile de catre detinuti, intrarea Romaniei in UE le-a oferit  detinutilor mai multe  cai de hartuire  a personalului iar lipsa de profesionalism si verticalitate a celor care au negociat aderarea noastra si acum a reprezentantilor nostri pe langa organismele UE este exploatata de catre detinutii cu un anumit bagaj educational si cu un anumit  spirit de smecheri, descurcareti care intuiesc orice fisura a sistemului si o transforma intr-o oportunitate pentru ei.Instabilitatea politica din ultimii ani si dependenta de politic a oricarei administratii din Romania a facut ca la varful ANP si la conducerea majoritatii penitenciarelor noastre sa fie interimari. Un interimar nu are nici capacitatea si nici dorinta de a genera planuri cu bataie lunga pentru ca se simt in permanenta cu sabia lui Damocles deasupra capului. Din aceste motive in unitati nu se stie exact nici acum cum, in mod concret se acorda  asistenta juridica personalului  cand aestia sunt audiati, cercetati,  anchetati pentru ceva ce au facut in timpul serviciului si atunci cand noi solicitam aceasta asistenta ni se raspunde tardiv, intr-un limbaj de lemn, politicianist fara a ni se da solutii concrete, eficiente sau la momentul oportun. Se incearca prin temporizare si  abuz de limbaj tehnicist de lemn  sa se amane luarea unei decizii, sa se imparta responsabilitatea atator persoane incat prin multiple diviziuni responsabilitatea sa se piarda. Aceasta teama de a lua decizii ne face pe toti sa ne simtim singuri ca si gladiatorul in arena in fata fiarelor salbatice, neprotejati de catre sistem si asta este extrem de demoralizator pentru intreg personalul.
                  Ceea ce ma intriga pe mine este ca am intalnit nostalgia militariei la colegi tineri, care s-au alaturat sistemului dupa demilitarizare.La o prima vedere s-ar zice ca ei regreta militaria doar pentru ca nu au trait-o si din afara ei  au retinut doar ceea ce li se pare a fi avantajos: o tinuta impunatoare nu salopeta ca si cea actuala, prestanta profesionala nu strutocamila aceasta indefinita si aproape imposibil de pronumtat (F.P.S.S. din A.N.P) si un sistem care isi apara si protejeaza oamenii adica cam tot ceea ce acum nu avem. De multe ori insa am impresia ca nu este doar atat, lacunele educationale din invatamantul de baza ii face pe multi dintre colegii mei sa nu isi activeze inteligenta emotionala, empatia in special in relatia cu detinutii, ii vad si ii trateaza ca pe obiecte si nu realizeaza ca oricat de mic ar fi procentul celor reabilitati, un procent pozitiv inseamna un castig pentru ca nici un stat din lume nu isi permite sa ii intretina pe viata in penitenciare pe toti infractorii.  


             "O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor."
                                                                                             K'melia 

duminică, 30 aprilie 2017

Majoratul casniciei

             Pe 15 mai, de Ziua Internationala a Familiei dar la data cand ne-am casatorit nu stiam asta, eu si sotul meu celebram 18 ani de casnicie, 18 ani nu semnifica ceva gen nunta de cristal, argint, mai stiu eu ce , asa ca nu se prea se poate intitula altfel decat MAJORATUL CASNICIEI si cred ca se potriveste. Majoratul inseamna a te maturiza, inseamna a-ti asuma responsabilitati ca si cineva care bate la usile situatiei de adult. Cred ca in  acesti 18 ani si relatia noastra s-a maturizat.Asa cum un copil pana la majorat invata de toate spre a creste si mai apoi a se maturiza, invata sa mearga, sa vorbeasca, sa scrie, sa citeasca, sa ia decizii, sa isi urmareasca scopurile tot asa si noi am invatat ce inseamna a fi o familie.In toti acesti ani am invatat sa-l inlocuim, fiecare dintre noi, pe eu cu noi, am invatat sa luam decizii impreuna, am invatat sa ne confesam unul altuia, am invatat sa ne ajutam unul pe celalalt, am fost alaturi unul de celalalt cand am fost bolnavi, cand am pierdut pe cineva drag si am realizat ca asta inseamna familie.

             "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup."   Efeseni5,31 - Apostolul la slujba cununiei


              Daca cineva isi inchipuie ca " se va alipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup" se intampla intr-un timp cam cat dureaza slujba la biserica sau cat cei doi fac dragoste, luna de miere sau primul an de casnicie se inseala, pentru a fi amandoi un trup  cei doi trebuie sa munceasca intreaga viata, asa cum luptam cu patimile si pacatele noastre intreaga viata spre a ne castiga mantuirea.Asa cum calugarul duce o lupta continua pentru desavarsirea sa, pentru a se apropia de perfectiunea creatiei, de chipul si asemanarea lui Dumnezeu dupa care am fost creati, aceeasi lupta si munca trebuie sa o ducem si noi mirenii care am ales calea lumii, calea familiei.
              Nu e usor si nici nu se realizeaza degraba a renunta la independenta fiecaruia si a te supune barbatului ("Femeile sa se supuna barbatilor lor ca domnului" Efeseni 5,22) si barbatii sa isi iubeasca femeile ca pe insesi trupurile lor ("Asadar barbatii sint datori sa-si iubeasca femeile ca pe insesi trupurile lor. Cel ce iubeste femeia pe sine se iubeste" Efeseni 5,28) si impreuna sa se supuna unul altuia ( "Supuneti-va unul altuia, intru frica lui Hristos" Efeseni 5,21).
            Cea mai frumoasa descriere a dragostei si nu doar in opinia mea, este in Biblie in Epistola intai catre Corinteni a Safantului Apostol Pavel la capitolul 13 si se pare ca si cele mai bune sfaturi care sa te ghideze in efortul celor doi soti spre a deveni din doua persoane distincte, independente cu propria minte, propria mandrie si propriile frustrari sa devina o familie, doi si totusi una o familie, cele mai bune sfaturi tot in Biblie le gasesti. Am salvat in aceste ultime zile  de pe facebok o postare care mi-a placut: 10 feluri de a iubi exemplificate fiecare cu versete biblice si am avut curiozitatea de a rasfoi Biblia pe care mi-am cumparat-o de la biserica cand inca negociam achizitionarea unei garsoniere, pentru a citi versetele in intregime am gasit acolo un fel de decalog al sfaturilor pentru cei ce se iubesc, sfaturi pe care daca le urmezi pas cu pas ajungi din doi indragostiti sa formezi o familie.

           1.Asculta si nu intrerupe    Pilde 18,13
           2.Vorbeste si nu acuza        Iacov 1,19
           3.Daruieste si nu te zgarci  Pilde 21,26
           4.Promite si nu amana        Pilde 13,12
           5.Raspunde si nu contrazice  Pilde 15,17
           6.Cedeaza si nu pretinde    Efeseni4,2
           7.Munceste si nu carti        Filipeni 2,14
           8.Crede si nu te indoi         1 Corinteni13,7
           9.Iarta si nu invinui            Colseni 3,13
           10. Roagate neincetat pentru toti   Efeseni 6,18
Eu insa as adauga un corolar, ca si coroana pe capul suveranului, as adauga  " maniati-va si nu gresiti;soarele  sa nu apuna peste mania voastra" (Efeseni 4,26).Daca eu as fi fost preot, cu experienta de viata de acum, cu cei 50 de ani de viata ai mei si cu casnicia ajunsa la moajorat cred ca acest sfat l-as da tuturor celor care se casatoresc si le-as spune ca sa faca din acest verset dictonul vietii lor si intotdeauna inainte de culcare, cu calm si fara patima sa isi spuna unul altuia supararile, nemultumirile, pe cat posibil fara acuzatii si vor fi surprinsi cat de multe se rezolva DOAR comunicand...


          O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor.
                                                                                        K'melia

marți, 21 martie 2017

Vecini

             Buna ziua si buna sa va fie inima astazi tuturor celor care veti citi aceste randuri.Cum in aceasta dimneata am aflat, de pe facebook, ca un fost vecin din anii in care locuiam la Pancota a murit, gandurile mele mi-au zburat, inevitabil la anii copilariei, ai adolescentei si primii ani ai tineretii mele, petrecuti, toti acesti ani ,in Pancota.In urma cu ceva ani citeam undeva despre comunitati de vecini si acum rememorand acesti ani petrecutu in Pancota am realizat ca noi eram o foarte stransa si legata comunitate de vecini, nu stiam atunci despre asemenea "comunitati", nu se accesau atunci fonduri europene sau de orice alt fel pentru organizarea unor astfel de comunitati dar ne organizam noi, cu totii.ne ajutam unii pe altii, ne vizitam, ne imprumtam fel de fel, de la o cana de zahar ca era pe ratie in acei ani, pana la tot felul de unelte sau chiar bani. Montam impreuna ca vecinii corturi uriase in care se organizau nunti, petreceam impreuna onomastici, zile de nastere, nunti si botezuri si tot impreuna privegheam si plangeam dupa cei pierduti.
              Costi Naparca fusese crescut de mama sa impreuna cu cel de al doilea sot al dansei, Gheza baci impreuna cu tanti Gheza cum le spuneam noi parintilor lui Costi erau niste oameni foarte harnici, foarte respectuosi si niste vecini foarte buni, ajutau intotdeauna cand asta le statea in puteri, intotdeauna erau extrem de discreti si de binevoitori.Ani de zile Gheza baci a fost seful MAT-ului, pivnita de vinuri a podgoriei pancotane, a ceea ce astazi se cheama Cramele Pancota, cand a ajuns adult Costi a inceput sa lucreze cu tatal sau si mai poi, dupa pensionarea tatalui sau a preluat sefia.Cum tatal meu se numea Florin, a fost CFR-ist si am locuit intreaga perioada pancotana a vietii noastre in imediata vecinatate a garii CFR, de Sf.Florii tata era serbat trei zile la rand, toti colegii, prietenii si vecinii la iesirea din tura veneau sa-l serbeze pe Florin.In fiecare an vineri sau sambata Costi venea si ii aducea tatei un bidon de 10 sau 20 de litri cu vin de  onomastica lui, sa aiba cu ce isi omeni musafirii, de cele mai multe ori nici nu intra in casa, nu astepta sa fie si el la randul lui servit cu ceva.
              Inainte de moartea tatei, cand in Pancota s-a aflat ca el are cancer Costi le-a spus mamei si sotiei sale sa ne transmita ca nu cumva sa cumparam vin pentru serile de priveghi si pentru pomana ca ne va da el, ele in speranta ca zvonurile nu sunt adevarate, ca tatal meu nu este chiar atat de bolnav au tot amanat sa ne spuna, cu doar o zi inainte de moartea tatei le-am rugat eu pe doamne sa ne dea vin si raspunsul a venit "sigur, Costi ne-a spus de mult sa va spunem sa nu cumva sa cumparati dar noi am tot sperat ca vecinul nu este atat de grav", sigur si pentru aceasta trista ocazie am primit vinul in dar de la vecinii nostri.
               Intr-un mod similar cand in anul trecut, in 2016 am aflat de la un alt vecin din Pancota despre boala lui Costi eu m-am rugat Bunului Dumnezeu sa nu fie adevarat, sa il vindece pe vecinul nostru, sa ii fie lui dupa bunatatea sufletului sau.Nu ne este ingaduit noua oamenilor sa judecam planurile lui Dumnezeu pentru noi, de ce unii dintre noi murim tineri si altii ajung varste venerabile doar El in marea Sa intelepciune stie. Te rog Doamne Dumnezeule odihneste sufletul vecinului meu Costi in loc cu verdeata, unde nu este durere, nici scarba, nici suspinare, numai viata fara de sfarsit.Te rog Iisuse intareste pe mult indureratii parinti si pe incercata vaduva ca doar in puterea Ta este totul.

                  O constiinta impacata si pace in suflete va doresc tuturor.
                                                                                                  K'melia  

miercuri, 15 martie 2017

Bilant trist

             Eu cred cu tarie ca murim DOAR atunci cand suntem uitati si pentru ca eu nu vreau sa uit doresc sa aduc in atentia dumneavoastra un bilant trist, in cei mai bine de 19 ani de cand lucrez la penitenciar am pierdut sase colegi care erau in serviciu, o fi mult sa o fi putin Dumnezeu stie.
              In 2005 o colega, sotie si mama se trezea de ceea ce credea ea ca sunt sforaiturile sotului ei, in scurt timp insa a realizat ca ceea ce ea a crezut ca sunt sfaraituri erau de fapt horcaituri ale unui om intrat in coma, brusc fara nici un fel de semne ca ar exista probleme de santate decat poate niste migrene rebele care nu cedau la antialgice obisnuite, avea 36 de ani. A urmat spitalizare dar Eugen nu s-a mai trezit niciodata din coma.In urma lui au ramas doi fii, cel mai mic inca nu implinise 5 anisori si amintirile lui despre tata sunt destul de vagi.
              Marin doar ce implinise 40 de ani si cu mai putin de o luna de zile facuse un control detaliat la cardiologie, i s-a spus ca este perfect sanatos si totusi a facut infarct, unul si fatal. Fusese un coleg cu o personalitate stralucitoare, foarte saritor, extrem de inteligent, cu o vasta cultura generala, ambitios si muncitor.in anii cand inca era subofiter nenumarate lungi ture de noapte treceau mai usor cu Marin la povesti despre absolut orice istorie, literatura, religie, filozofie, culturi exotice pentru noi europenii, cu un foarte ascutit simt al umorului era sufletul schimbului. A ajuns apoi ofiter la serviciul de reinsertie sociala si asa cum era personalitatea lui si acolo a fost sufletul colectivului, bobocii din sistem erau ciorchine in spatele lui. Moartea lui a venit ca un traznet, tarziu in noapte in timp ce viziona un meci de fotbal, intreaga unitate am ramas inmarmuriti la primirea vestii.
               Vasile Ioan pe care noi il poreclisem Gupi, de la pasiunea lui pentru acvarii, stia ca are probleme cardiace, lua tratament, era un pacient ascltator, a renuntat la fumat cand a aflat ca are probleme de sanatate, facea miscare, era un om extrem de responsabil in toate rolurile pe care viata i le-a harazit, in cel de angajat, coleg, sot si tata. A avut retineri in a se duce la spital pentru "desfundarea" unor vase sangvine cardiace si traznetul a cazut intr-o zi de ajun de An Nou, implinise in vara 50 de ani.
                 Mircea a fost sofer, un om bland, riguros in tot ceea ce facea si pasionat de mancaruri si tratamente naturiste, un coleg sufletist iubit si apreciat de noi ceilalti. Crucea lui s-a numit un neoplasm renal, s-a operat in Ungaria, a urmat tratamente lungi, costisitoare si epuizante dar dupa un chin lung totul s-a sfarsit, avea 54 de ani.
                 Valentin a avut un neoplasm pancreatic si asa cum sunt intotdeauna afectiunile pancreasului totul a mers fulgerator, cand a murit doar ce fusese la prima comisie de la spitalul militar, doar ce depasise 90 de zile de concediu medical, avea atunci 47 de ani.In urma lui a ramas o vaduva si doua fiice, cea mare era in prag de bacalaureat cand tatal ei s-a stins.
                 Ieri 14 martie 2017, cu doar cateva zile inainte de a implini 49 de ani s-a stins Calin, un om pe care nu l-am auzit niciodata sa ridice tonul, sa injure sau sa barfeasca pe cineva.Gasea intotdeauna cu vocea lui calda o vorba de incurajare pentru fiecare, nu se plangea de nimic nici chiar atunci cand a fost nedreptatit, ajuta pe toata lumea care avea nevoie de ajutor sau ii cerea ajutorul, nu se stia cu probleme de sanatate, uneori tensiune mare care de cele mai multe ori am interpretat-o ca un sindrom la halatul medical.
                  Acestia au fost cu totii colegi ai nostri care au pierdut lupta cu viata inainte de a apuca sa se pensioneze, pe unii i-am cunoscut mai bine pe altii mai putin pentru ca suntem multi colegi, efectivul de personal a depasit in unele perioade cifra de 500, acum dupa ce anul trecut s-au pensionat masiv ( 80 de colegi s-au pensionat) am ramas doar undeva in jurul a 450 de colegi.Activitatlie intr-un penitenciar sunt extrem de multe, de complexe si de solicitante, extrem de multe sectoare si compartimente cu aproape tot atatea programe de lucru: la opt ore de luni pana vineri, in ture de 12 cu 24 si 12 cu 48 de ore, in ture de 12 ore doua zile cu doua zile, in ture de 24 de ore cu 72 si lista poate continua.Din aceste motive de programe si structuri complexe nu i-am cunoscut foarte bine pe toti acesti colegi si doar din acest motiv nu am putut sa scriu la fel de multe lucruri despre fiecare, au fost cu totii colegi buni, soti si tati si au lasat in urma sotii prea devreme devenite vaduve, copii prea mici care mai aveau nevoie de stalpul casei sa le fie alaturi.Stresul muncii noastre, uzura fizica dar in special cea psihica isi spune cuvantul si cu toate acestea noi nu avem psihologi care sa ne consileze, avem extrem de putine oferte de concediu sau tratamente in statiuni balneare si multe drepturi care nu au fost niciodata aplicate sau care este extrem de dificil sa beneficezi de ele...


                O constiinta impacata si pace in suflete va doresc.
                                                                                     K'melia

marți, 7 martie 2017

8 Martie

          Domnul Razvan Codrescu a postat un articol intitulat "SPUNE-MI CE SARBATORESTI, CA SA-TI SPUN CINE ESTI !", bine documentat, in care isi exprima opiniile impotriva sarbatorilor de sorginte comunista gen 1 Mai , 23 August si...8 Martie...
           Eu voi incerca sa exprim un alt punct de vedere.Fara sa fiu un fan al importatelor sarbatori decrestinate gen Valentine's Day, Halloween totusi acceptarea sau neacceptarea mea depinde de sarbatoare, nu sunt anti Valentin's Day si nici nu sunt de acord cu cei care pun problema Valentin's Day sau Dragobete, eu spun si una si alta, sunt pentru orice sarbatoare sau activitate care stimuleaza partile noastre bune, sentimente de iubire, emotii pozitive, gesturi frumoase, buna educatie.Sunt insa impotriva sarbatorii Haloween, prefer Luminatia care este serbata la noi in Ardeal tot de 1 noiembrie, sarbatoarea tuturor sfintilor in care noi cei ramasi in viata ne indreptam gandurile si rugaciunile spre inaintasii nostri trecuti in lumea celor adormiti, primenim morminte, aducem flori si aprindem candele.
            Privitor la apropiatul 8 Martie mie aceasta zi imi aminteste de vremea copilariei mele cand asteptam ca mama mea sa ajunga acasa de la scoala unde preda, sa vad cate buchete, cate ghivece  cu flori, ce cadouri a primit.Nu erau cine stie ce cadouri sau cine stie ce valori, ghivece cu zambile , lalele sau ticlame, buchete de flori de sezon deci iar zambile , narcise sau lalele si cate un bibelou sau un set de pahare sau de cescute de cafea dar cand le despacheta mama povestea la fiecare lucrusor de la cine l-a primit si aflam atunci si povestea elevului sau al elevei care a daruit.Bibelourile isi luau locul intr-o vitrina in casa noastra si de fiecare data cand se facea curatenie se evoca de la cine l-a primit si cate ceva din povestea celui sau celei care l-a daruit.Aceste povesti s-au spus de atatea ori incat acum dupa ce au trecut mai bine de 17 ani de la pensionarea mamei, privind acele bibelouri in vitrina evoc eu in propria-mi minte povestea celui care l-a daruit.Mama mea si-a iubit enorm profesia pana in ultima zi de scoala, si-a iubit elevii si stia sa vada partea buna a fiecarui elev chiar daca acestuia nu ii placea istoria, materia pe care mama a predat-o in toata cariera ei de 34 de ani in invatamantul romanesc, chiar daca elevul nu era bun la carte mama reusea intotdeauna sa vada partea buna a fiecarui copil care i-a fost elev si reusea sa stimuleze aceste parti bune si la randul lor copii o iubeau, nu i-au pus porecle, nu i-au demonizat defectele fizice sau alte defecte pentru ca se simteu iubiti de ea si la randul lor o iubeau, copii claselor mici cand, director fiind, mergea in asistenta la invataoare spuneau "a venit iar doamna aceea care ne spune frumosilor".
              Am vandut casa construita de parintii mei, ne-am mutat in alta localitate dar bibelourile de suflet ale mamei le-am dus cu noi si si-au gasit locul in vitrinele noii case si cu ele fiecare poveste.Anul trecut mama a murit, bibelourile au ramas si povestile de asemenea, copii aceia deveniti adulti intre timp, unii chiar bunici si-au exprimat fiecare cum au putut regretul pentru pierderea dascalului, compasiunea pentru noi familia ei. Evoc si acum cand sterg vitrinele povestea fiecrui obiect din ele si nu pot sa renunt la ele.
               Cadourile daruite de 8 Martie femeilor dascali nu sunt despre mita, despre bani multi , despre nu stiu ce valoare materiala sunt despre a invata copilul de la gradinita ca pentru dascali trebuie sa porti recunostinta pentru efortul ce il depun ca tu sa devii un OM care sa merite respectul celor din jur, o persoana de succes, sociabila si carismatica si uneori aceasta recunostinta se dovedeste cu un martisor fie el si din acelea doua la un leu, nu banii dati pe martisor conteaza ci stralucirea din ochii copilului care il ofera, recunostinta se dovedeste cu un buchetel de ghiocei, cu un fir de zambila sau uneori cu o lumanare aprinsa intr-o biserica si o rugaciune sincera pentru vesnica odihna.
               Pentru mine nu conteaza ca 8 Martie e o sarbatoare de sorginte comunista, cum s-a preluat sarbatorile precrestine si li s-a sxhimbat semnificatia tot asa putem si noi sa lasam pierduta propaganda comunista si sa perpetuam ceea ce este frumos si pozitiv in 8 Martie ziua internationala a femeii, sa ne exprimama recunostinta si iubirea pentru femeile din viata noastra fie ele mama, bunicile, matusile, surorile si alte rude dar si dascalitele, colegele, nu trebuie sa daruim cadouri scumpe doar o urare din suflet, un zambet sincer si uneori un fir de floare si sa ne invatam copii si nepotii sa face aidoma.

             O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor
                                                                                           K'melia  

duminică, 5 martie 2017

Statut special

Statut special

           In septembrie 2004 cand noi militarii din DGP (Directia Generala a Penitenciarelor) am fost demilitarizati am fost transformati in functionari publici cu STATUT SPECIAL, prescurtat f.p.s.s. corpul ofiterilor a ramas tot corpul ofiterilor dar colonelul a devenit comisar, corpul subofiterilor a devenit corpul agentilor, am fost dezorientati, ne-am simtit putin cam ca si copii care s-au ratacit in codru.Incet incet au inceput sa se intrevada si unele avantaje, am primit dreptul de a ne afilia unor sindicate, au inceput sa se faca cunoscute notiuni absolut inexistente in militarie ca :ore suplimentare, recuperari.
           Cred sincer ca nici cei aflati la conducerea penitenciarelor transformati in directori din comandanti si nici cei de la compartimente gen financiar sau personal nu au stiut ce implicatii vor avea toate acestea, cat de mult le va ingreuna munca, cat de multe alte activitati supuse in militarie dictonului "militarul sta in unitate cat este nevoie" vor trebui normate, remunerate si recuperate unor functionari publici fie ei si cu statut special. 
            Primii ani au fost grei, cu pasi timizi si drepturi castigate incet dar in cativa ani doar lucrurile au inceput sa se vada, se dadeau recuperari, se plateau in anumite conditii ore suplimentare, e adevarat un extrem de blamat ordin 399 ne facea sa pierdem putin daca regimul de munca nu era de 8 ore si orele suplimentare nu erau multiplu de 8 dar se plateau.
            A venit MAREA CRIZA si totul s-a dus...pe apa sambetei, s-au taiat salarii, orele suplimentare nu se mai pot plati nici chiar acum in 2017 desi sunt multe, foarte multe si adunate de ani de zile.S-au blocat posturi si orice om pleca, nu conteaza daca pleca in pensie sau cu lichidare, sarcinile celui plecat se redistribuiau celor ramasi si postul se bloca, fisele postului nostru au devenit atat de stufoase incat au devenit adevarate brosuri cu capitole si aliniate interminabile la fiecare capitol si sarcini atat de multe incat a devenit imposibil sa le executi in timpul regulamentar de serviciu asa incat fiecare am fost pusi sa alegem daca stam peste program sau clasificam unele sarcini ca nefiind de stringenta importanta si le amanam, ceva in genul personajului literar Scarlet O'Hara "la asta ma gandesc maine", nu se stie in care maine...
           In paralel prin aderarea la UE drepturile detinutilor s-au inmultit, comisiile de control trimise de organisme ale UE, gen CPT (Comitetul Pentru prevenirea Torturii) formate din cetateni ai UE din tari straine care nu au nici cea mai mica idee despre psihologia romaneasca, despre cum traieste cetateanul roman obisnuit, platitor de taxe si impozite in Romania si nu de putine ori victima a detinutilor a caror conditii de detentie si drepturi le aparau dansii, au venit si dandu-le dreptate mai intotdeauna detinutilor acestia au inceput sa-si revendice tot ceea ce isi inchipuie ei ca este "dreptul meu" intr-un mod extrem de vehement.Toate aceste drepturi reale sau doar dorite de catre detinuti au crescut volumul de munca pentru personal.
           In virtutea alinierii la tarile UE se acorda mai multe drepturi detinutilor decat functionarilor publici din tara asta, cand cineva acuza un functionar public in Romania, fie el functionarul cu sau fara statut special, nu acuzatorul trebuie sa aduca probe in sprijinul acuzatiilor sale ci functionarul trebuie sa se dezvinovateasca, in Romania a fi functionar public e o crima care face ca tu sa nu beneficiezi in executarea serviciului tau de prezumtia de nevinovatie, principiu de baza al dreptului de pe vremea Romei antice.Cand detinutii aduc acuzatii ei nu trebuie sa plateasca taxa de timbru caci sunt categorie sociala defavorizata, au avocat din oficiu, functionarul public daca vrea sa isi apere onoarea plateste toate taxele si avocatul...
          In anul 2016 din penitenciarele romanesti s-au pensionat oamenii cu sutele si cum eram oricum cu personal sub standarde, cu state de functiuni pentru personal depasite si cei care am ramas la munca suntem depasiti de multitudinea sarcinilor noastre, de obraznicia si tupeul multor detinuti, de faptul ca sistemul nu ne apara pe noi cadrele ci doar pune si mai multa presiune pe noi cadrele.
          In concluzie in aceste doua luni care s-au scurs din acest an 2017 un coleg a facut accident cerebral hemoragic, un alt coleg a fost operat pentru o tumora canceroasa.Dintre cei proaspat pensionati in 2016 unul a fost operat in decembrie trecut pentru ulcer perforat, un altul operat in antecedente pentru o malformatie vasculara cerebrala, a facut o recadere si a ajuns in spital la neurologie, nu cred ca multi dintre cei 80 pensionati in unitatea in care lucrez se vor bucura de o pensie lunga si in sanatate...
          Ma intreb asa ca romanul in ce o fi constand statutul nostru special?! Ce ne face sa fim speciali? 
            In cei aproape 20 de ani de cand lucrez la penitenciar mai multi colegi au murit, cel mai tanar avea 36 de ani iar cel mai in varsta 54 si aproape toti au ajuns sa moara din cauza unor afectiuni in care contributia stresului la dezvoltarea bolii sau la deznodamantul tragic este demonstrat de catre specialisti de multa vreme.Cu toate acestea noi personalul nu beneficiem de asistenta psihologica ci doar de testare, nu beneficiem de sprijin ci doar de amenintari si multa presiune pusa pe noi de sistem, de organismele UE, de sefi . 


            O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor
                                                                                            K'melia