Sfarsit de an si inceput de an, timp pentru bilanturi si pentru planuri de viitor.Sfarsit de cariera de 21+ ani ca asistent medical de penitenciar si inceput pentru o alta etapa a vietii pentru mine, timp pentru provocari noi.
A fost o provocare munca intr-un penitenciar, am parcurs in acesti peste 21 de ani multe transformari si tot atatea provocari. Prima provocare a fost transformarea mea din civil in subofiter militar de penitenciare. Daca gradul, functia, titlul le-am primit instant la transferul meu din spital in penitenciar, interiorizarea si asumarea acestor calitati a fost un proces de durata, asta in primul rand pentru ca eu nu am avut militari in familie, tatal meu (Dumnezeu sa-l odihneasca) nu a facut nici macar armata din cauza unor probleme de sanatate si de aceea eu nu aveam nici cea mai vaga idee despre ceea ce inseamna cu adevarat militaria. Imi amintesc ca mi-am inceput aceasta cariera intr-un 1 Decembrie, familia mea compusa la aceea vreme din mama mea si sora mea cu familia ei locuiau la mai putin de 40 km de localitatea in care eu locuiam si lucram, la revenirea in serviciu dupa sarbatorile de iarna medicii cu care lucram m-au intrebat cum mi-am petrecut sarbatorile si raspunsul meu firesc a fost am fost acasa, la mama.Un coleg subofiter asistent medical si el m-a intrebat "ti-ai facut parasirea garnizoanei?"...Dupa o pauza de cateva secunde am intrebat stupefiata "Ce sa-mi fac?!" Am realizat cu adevarat ce inseamna suofiter cu grad militar abia dupa ce am inceput o relatie sentimentala cu cel care avea sa devina sotul meu, subofiter la acelas penitenciar cu o vechime de peste sapte ani cand eu m-am angajat si fiu de ofiter de armata el visa regulamente si ordine militare si in somn. Cursul de initiere de 45 de zile l-am facut abia dupa mai bine de trei ani de la nagajarea mea, in acest timp fusesem un an in concediu de cresterea copilului .
O alta provocare a fost demilitarizarea si transformarea noastra in functionari publici cu statut special, introducerea sindicalismului in sistem. De fapt demilitarizarea adevarata este si ea un proces de durata, una chiar mai lunga decat transformarea mea intr-un militar, au trebuit sistemului peste zece ani pentru a gasi solutia politica, economica si legala ca sa ni se plateasca un spor de 75% pentru orele de serviciu efectuat la sfarsitul de saptamana si in sarbatori in care legal nu se lucreaza si vreo patrusprezece ani pentru a plati orele suplimentare muncite de catre cei care muncesc in locuri cu continuitate. O provocare a fost insasi introducerea pontarii si normarii muncii, concepte inexistente la militari, mai apoi introducerea recuperarilor, a compensarii cu timp liber a muncii suplimentare sau realizarea graficelor de lucru in asa fel incat cei care lucreaza in posturi cu continuitate sa nu efectueze mai multe ore decat cei care lucreaza opt ore de luni pana vineri.
Toti acesti ani si transformari mi-au lasat urme in gandire, in atitudine, in modul de a judeca. Am colaborat si lucrat impreuna si sub comanda mai multor comandanti, directori, medici si colegi asistenti medicali, colegi din multe si variate compartimente. De unii dintre acestia m-am despartit de-a lungul anilor cand ei s-au pensionat, unii au murit, cativa chiar inainte de a apuca pensionarea, altii dupa doar cativa ani de pensie. De multi ma voi desparti la pensionarea mea.
Gustul pensionarii este dulce amarui. Dulce pentru implinirile pe care le-am primit in acesti ani, pentru relatiile de prietenie, colegialitate legate si cimentate in toti acesti ani, pentru ca cred, sper ca am lasat loc de buna ziua si intalnirile viitoare atunci cand drumurile ni se vor intersecta cu ale fostilor colegi vor fi placute de ambele parti. Amarui pentru ca am imbatranit eu ca om acumulind aceste impliniri, parcurgind aceste transformari. Amarui pentru ca politica "easy detention"dusa acum de catre politicienii romani a crescut tupeul, obraznicia detinutilor si ne-a diminuat spre zero posibilitatile de a contracara acest tupeu, aceste obraznicii. Aceasta politica a distrus coeziunea care exista intre noi angajatii in primii mei ani de munca in penitenciar. Atunci eram un corp compact, uniti chiar daca discutiile purtate de colegi din compartimente diferite puteau parea unui outsider adevarate certuri. Acum, din pacate, coeziunea aceea nu o mai regasesc, suntem dezbinati, egoisti si in loc sa formam un colectiv suntem doar o adunatura de grupuri si grupulete.
Eu am incercat in toti acesti ani sa ii privesc pe detinuti prin prisma de pacienti si nu prin aceea de detinuti, sa nu ii judec. Am incercat sa imi fac cu placere si dragoste meseria, sa imi iubesc colegii, sa ii ajutsi sa nu ii judec nici pe ei cand fac ceva ce eu nu as face sau intr-o maniera in care eu nu as actiona. Va multumesc tuturor pentru bucuriile pe care mi le-ati facut, pentru sprijinul primit, pentru mangaierile pe care mi le-ati oferit, incurajarile si aprecierile voastre fara ele nu as fi ceea ce sunt acum si nu as fi adunat implinirile pe care le-am adunat in toti acesti ani. Sa incercati sa pastrati ceea ce ce a fost bun in ce si cum am facut eu, amintirile frumoase cu si despre mine caci eu cu siguranta asa voi face cu amintirile mele. Sper sa ma iertati daca v-am gresit cu ceva , nu afost niciodata in mod voit sau cu rea intentie.
Va doresc fiecaruia sa in parte sa ajungeti cu bine, sanatosi la sfarsitul carierei voastre si sa va simtiti cel putin la fel de impliniti cum ma simt eu acum.
" O constiinta impacata si pace in suflet va doresc tuturor."
K'melia
