Jurnal de pensionar Episodul 8 " Închisoarea noastră cea de toate zilele" perspectiva angajutului

                    Îmi vine în minte un urs care timp de câteva decenii a trăit într-o grădină zoologică, într-o cușcă de doar câțiva metrii pătrați și când, la bătrânețe, a ajuns în sanctuarul de la Zărnești, în libertate el continua să se învârtă în cerc pe un spațiu egal cu cel al cuștii din care a venit. "Zidurile" acelea între care a trăit timp de zeci de ani s-au înfipt atât de adânc în mintea ursului încât au penetrat inconștientul său și astfel bietul urs nu a mai putut fi eliberat cuadevărat niciodată.

                     Sistemul penitenciar românesc din anii '90 era încă într-o proporție covârșitoare sistemul penitenciar comunist, un sistem ce era o închisoare deopotrivă pentru deținuți ca și pentru angajați. Orice caiet, registru, hârtie ce se completa avea deja în colțul din dreapta sus preinscripționată inscripția SECRET. Gradul de secretizare era de mai multe feluri, ierarhizat. Volumul de muncă al angajaților era foarte mare, nenormat. Toate autorizațiile de funcționare: ale cabinetelor medicale, ale bucătăriilor destinate popotei cadre sau preparării hranei deținuților se obțineau prin circuit intern direct de la DGP. Accesul într-un penitenciar al persoanelor din afara sistemului penitenciar era limitat. Toate aceste secrete nu puteau fi dezvăluite niciodată, nimănui. nici chiar familiei. Adeseori se creionau situații hilare din cauza acestor secrete, noaptea spre dimineață răspunde soția la telefonul fix recent instalat în apartamentul unei familii care a primit cu "ultimul tren" o repartiție pentru un apartament, în 1991 în ultimul cartier construit în municipiul Arad, aude doar o frază simplă "execută săgeata", fiind ora trei dimineața trântește telefonul nervoasă și se întoarce în pat, soțul pe jumătate dormind întreabă cine a fost la telefon, soția răspunde un nebun, a zis execută săgeata, soțul sare ca ars din pat AM ALARMĂ....

                      Personalul nu beneficia de nici un fel de consiliere pentru gestionarea   acestor secrete. Cei mai mulțí dintre ei apelau la consilierea alcoolului. De fapt nici astăzi nu există în unități psihologi care să ofere consilere personalului, doar pentru testarea periodică a acestora și mai nou, după 2020 au fost incluși psihologi în compartimentele de resurse umane. Se muncea în medie între 250-300 de ore lunar, se muncea zi și noapte, zi lucrătoare și zile de sfârșit de săptămână ori sărbători legale. Dacă mai adaugi la aceste ore și pe cele petrecute cu gașca la băutură este simplu să realizezi că bărbații angajați în sistemul penitenciar erau acasă și în familie veșnicii absenți. S-a întâmplat o dată să ne sune directoarea grădiniței pe care o frecventa fetița noastră, seara la ora 18, ca să ne roage să anunțăm familia unui coleg că au uitat să vină după copil la grădiniță și la numărul de telefon pe care îl au la dosar nu răspunde nimeni.

                     Nu este de mirare că rata divorțurilor în familiile angajaților din penitenciar era mai mare decât în rândul populației generale. Unele soíții luau copii cu ele când plecau, altele îi lăsau plocon tatălui. Situația fericită era acolo unde bunicii copiilor erau în viață, capabili și dornici să se implice în creșterea nepoților. Copii personalului din penitenciare au continuat să umble cu cheia la gât încă mulți ani după ce alți copii din generația lor nu mai făceau asta. Copii angajaților din penitenciare erau plasați ca mingile de pim-pong de la părinți la bunici sau la diverse bone în anii în care la noi nu se inventa-se sistemul "after school". Poate de aceea după pensionare foștii angajați ai penitenciarelor își doresc nepoți și atunci când Bunul Dumnezeu îi binecuvintează cu nepoți se dedică întru totul creșterii lor, nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a fi alături de nepoți, se bucură acum de tot ceea ce au pierdut în timp ce copii lor au crescut și ei serveau patria.

Jurnal de pensionar Episodul 7 Vizionarul

 

                         În cei peste 21 de ani lucrați în sistemul penitenciar am  avut vreo 9-10 comandanți/directori, de departe cel mai capabil, un vizionar, a fost regretatul col (r) BUCUR MARIN.

                         În anii de școală sanitară și în cei patru munciți în spital am avut permanent discuții în contradictoriu cu asistentele care ne predau tehnica îngrijirii bolnavului, cu asistentele șefe și cu cei de la Colegiul asistenților medicali. Discuții generate de "în străinătate totul se face de câtre asistentă", am încercat, de cele mai multe ori în zadar să le arăt că în țările francofone pentru cadrele medii din sănătate se folosește termenul infimiere, în zona anglofonă termenul nurce și în zona germană krank schwester dar asta nu înseamnă că în spitalele acestor țări nu există categorii diferite de infimier/nurce. În ultimul an de școală sanitară am avut un curs de o săptămână ținut de asistente șefe venite din SUA, Denver Colorado. Cum eu am făcut în școală engleză din clasa a doua până inclusiv în școala sanitară, stăpânesc această limbă destul de bine. Traducătoarele noastre, niște femei nu erau nici profesoare de engleză și nici cadre medicale așa că la un moment dat s-au încurcat și eu am tradus. Am putut discuta direct cu americancele și le-am întrebat câte forme de școlarizare și grade de asistente/nurce sunt în SUA? Cel puțin TREI forme de bază de pregătire: ceva gen școlile noastre profesionale și absolventele se intitulează simplu "nurce", cele care au terminat liceul pot să urmeze fie o școală postliceală de trei ani fie un colegiu de patru ani la finalul acestor două forme de școlarizare vor da un examen, gen examenul românesc de licență, intitulat BACALAUREAT ÎN NURCING, absolventele se intitulează "bacalaureat nurce". Mi s-a părut foarte interesant când am aflat că în spitale nu se făcea nici o diferență între absolventele de școală postliceală și cele de colegiu, programa de studiu este aceași doar că la școala postliceală este un program mai încărcat și se frace în trei ani acelaș lucru care se face la colegiu în patru ani. Opțiunea diferă în funcție de starea materială a candidatei, dacă aceasta își permite să studieze patru ani sau se grăbește să ajungă mairepede pe salar. După un an de muncă pe o anumită secție se dă un examen, cum se dă în România la finele perioadei de asistent medical debutant și ești specializat în domeniul lucrat, după minim cinci ani vechime, timp în care dacă tu vrei poți să te specializezi și în alte domenii, poți merge să faci o supraspecializare pentru asistente șefe, această specializare se face în minim doi ani și maxim cinci ani, în funcție de cele care pot să renunțe la serviciu și pot termina în doi ani și cele care fac în paralel cu serviciul și vor prelungi perioada de specializare, pentru aceasta ai de audiat niște cursuri și de dat niște examene, ordinea lor este lăsată la latitudinea studentei, cursurile sunt despre managmentul conducerii, psihologie, contabilitate, nu sunt cursuri de specialitate îngrijire bolnavi, această pregătire se face în școala postliceală sau colegiu.

                      Personal am convingerea că bariera lingvistică a făcut ca acele asistente ce au putut să meargă în străinătate în primii ani '90  a determinat aceste confuzii, neînțelegerea cu adevărat a felului cum sunt organizate îngrijirea bolnavilor în acele țări vizitate.

                      Când m-am transferat la penitenciar am avut surpriza să întâlnesc un comandant foarte inteligent care a adus în Penitenciarul din Arad practici întâlnite în vizitele sale făcute în străinătate și asta cu foarte mulți ani înainte de a ne gândi noi ca țară la aderarea la UE. La finele anului 1997 în penitenciarul Arad funcționa un program pilot de probațiune, inspirat de serviciul britanic de probațiune. Personalul din pază era instruit pe tehnica "o greșeală o pedeapsă", nu li se făceau rapoarte de pedepsire deținuților pentru autovătămări considerând că aceștia trebuiesc ajutați nu pedepsiți. Cei mai bătrâni din personal mai cârteau adeseori afirmând că e prea mare democrația în pușcărie. Pe mine m-a impresionat foarte mult dedicarea lui față de sistemul în care lucra, era prezent la serviciu șapte zile din șapte atunci când nu era plecat din țară și atunci când se întorcea dintr-o deplasare suna la unitate din vamă. Penitenciarul din Arad a fost primul penitenciar din România care a avut un preot angajat pe statul de plată, primul penitenciar românesc care a angajat psihologi, pentru început au fost personal civil și preotul și psihologii, în statul de funcțiuni militar, moștenire din anii comunismului nu existau funcții pe capelan ori de psiholog dar colonelul Bucur în vizitele făcute în țările vest europene a înțeles rolul lor și a angajat și astfel a pus temelia modernizării sistemului penitenciar românesc.

                       Faptul că l-am apreciat a făcut ca cel mai amar gust să îl am atunci când colonelului Bucur i s-a forțat mâna să se pensioneze, să părăsească sistemul căruia i-a fost atât de dedicat încât a neglijat toate celelalte aspecte ale vieții sale dar niciodată profesia. A fost destituit de la comanda penitenciarului printr-o telegramă, o telegramă care informa că "începând cu primirea prezentei..." și destituia din funcții de comandanți mai mulți comandanți din penitenciarele românești, pe ceilalți nu i-am cunoscut pe nici unul dar pentru nerecunoștința acestui sistem față de colonelul BUCUR MARIN am simțit că brusc am băut pelin și gustul acela amar îl simt prezent chiar și acum la cinci ani după pensionarea mea și la tot atâția  ani de la decesul colonelului.

                      Am încercat în toată viața mea să îi apreciez pe oamenii cu care lucrez pentru părțile lor bune, să cultiv părțile bune în cei apropiați mie și să accept cele pe care nu le consider bune așa cum și părțile mele care nu sunt bune sunt acceptate de cei din jurul meu. În spiritul acestei filozofii de viață i-am apreciat pe fiecare comandant/director pentru părțile bune, le păstrez tuturor o amintire caldă dar cel mai mult am învățat despre penitenciare și munca în acest sistem de la colonelul Bucur și asta nu doar pentru că el a fost cronologic primul comandant al meu din această carieră.