Jurnal de pensionar Episodul 6 Alarme, evadări și trageri

            Uneori și nu foarte rar, mă întreb cum am îndrăznit eu să aplic pentru un post la penitenciar când eu am avut de când mă știu oroare de arme și de orice formă de violență, chiar și de violența verbală?! De fapt în momentul în care am aplicat nu am realizat că voi primi grad militar și că asta înseamnă inclusiv trageri cu arma și nimeni dintre cei cu care am interacționat nu au găsit necesar să îmi spună asta. Pentru început nici nu m-am deplasat la penitenciar, am trimis copii după actele mele de studii, cerere și ceea ce mi s-a cerut prin fostul elev al mamei, ofițer în cadrul penitenciarului și prin prietenul pe care mi l-am făcut în timpul cât am avut paciaentul deținut la dializă, prieten care lucra acum în compartimentul coordonat de fostul elev al mamei. Când mi s-a transmis să mă prezint la penitenciar l-am întrebat pe prietenul  meu unde este penitenciarul, mi-a spus "la Căpitan Ignat". Eu aveam doar un singur an de când aveam buletin de Arad, înainte de a face Școala Postlicaelă Sanitară drumurile mele în municipiul Arad se limitau între autogară și teatru, în cei trei ani de școală sanitară mi-am extins drumurile pe la spitalele din Arad, în anii '90 toate spitalele Aradului se situau nu foarte departe de arealul cu care eu eram obișnuită, cartiere mărginașe ca Aradul Nou, Alfa, Bujac sau Gai îmi erau cunoscute doar după nume. Prin urmare numele Căpitan Ignat nu îmi spunea nimic, am luat harta orașului și am văzut că strada Eminescu se continuă cu strada Căpitan Ignat până la marginea orașului. Am plecat cu două ore mai repede decât trebuia să ajung la penitenciar pentru că nu știam să ajung cu tramvaiul în zona respectivă și am parcurs străzile Eminescu și Căpitan Ignat, la capătul celei de a doua stradă în fața ochilor mei o șosea și dincolo de ea piața de scânduri a Aradului, nimic care să poată părea a fi penitenciarul. În fața unei case aproape de capătul străzii un bărbat mai în vârstă mătura trotuarul, politicos îl întreb să mă îndrume cum ajung la penitenciar, bătrânul glumeț îmi răspunde " dai și dumneata o spargere undeva domnișoară"... După ce am râs și am precizat că nu așa doresc să ajung acolo mi-a spus să traversez șoseaua și să merg drept înainte pe lângă piața de scânduri care se vede și voi ajunge exact în poarta penitenciarului, zis și făcut.

              În anul 1998 din motive care îmi scapă nu am avut nici măcar o tragere așa că unicul meu contact cu armele a fost atunci când cel care avea să îmi devină soț mi-a dat tichetul de armament și mi-a prezentat pistolul corespunzător acelui tichet. Lucram deja de o jumătate de an la penitenciar și nu știam care este formula de alarmare "executați săgeata" , cam după o jumătate de an  de serviciu relația dintre mine și cel care avea să îmi devină soț a devenit mai serioasă, ușor au aflat colegii de la penitenciar că noi avem o relație.

               Undeva în vara anului 1998, după ce făcusem vreo două misiuni de transfer deținute femei la Spitalul Penitenciar București Jilava, într-o zi de duminecă eram la garsoniera mea împreună cu cel care avea să îmi devină soț, sună telefonul, înainte de a răspunde N îmi spune dacă pe mine mă caută nu sunt aici. Răspund, era colega de la dispecerat, foarte speriată mă întreabă dacă N este la mine că trebuie imperios să vorbească cu el, îi dau telefonul. Un deținut de la fără pază a părăsit punctul de lucru și colega nu știa ce trebuie să facă în caz de evadare. Așa am aflat și eu toată procedura de declanșare a unei alarme.

                Prima tragere la care am participat a fost undeva în aprilie 1999, pe atunci poligonul era în apropierea penitenciarului lângă cartierul Alfa. Poligonul de tragere avea niște stâlpi de beton de înălțime de cel puțin 20 de metri, sus aveau niște traverse de beton ce uneau stâlpii între ei, din cauză că la distanță de doar câțiva kilometrii era aeroportul Arad. În liceu deși pe vremea mea se făcea PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) și trebuia să avem anual câte o ședință de tragere, eu am reușit să mă fofilez și să chiulesc de la aceste ședințe, în patru ani de liceu făcuți la Ineu, în județul Arad, un oraș care avea nu mai puțin de trei unități militare, în patru ani eu nu am fost niciodată în poligon la Ineu, cred că am fost singura elevă din acel liceu care nu am fost la nici o tragere în patru ani și pe cale de consecință nici în Dealul Viilor din Ineu nu am fost în anii de liceu. Tragerea din aprilie 1999 a fost botezul focului pentru mine, prima oară în viața mea în care am tras cu o armă. N a stat lângă mine, mi-a spus cum să îmi fixez arma bine pe umăr și cum să ochesc, aflasem nu știu de la cine că o colegă de la contabilitate nu și-a fixat bine arma în umăr și a suferit o dislocare de mandibulă. Din nu știu care pricină pentru mine a fixa bine în umăr arma a însemnat să trag... după ciori, din traversele de beton ce uneau stâlpii a ieșit fum de fiecare dată când eu am tras. N mi-a spus cu ironie că o să ne pună cei de la poligon să le ducem un sac de ciment să repare traversele, cum nu am fost singura femeie care a tras după ciori i-am replicat că îl lăsăm pe maiorul ... să ducă primul și noi îl ducem pe al doilea, soția maiorului a tras și ea tot după... ciori. În toți anii de serviciu la penitenciar le spune-am șefilor că eu m-am angajat să tratez deținuți nu să îi omor dar dacă doresc să îmi îmbunătățesc indicii de tregere să lipească pe ținte fotografii ale deținuților care ne înjură așa cu siguranță îmi voi îmbunătăți rezultatele, nu au vrut să lipească fotografii.

Jurnal de pensionar Episidul 5 În misiune

               Misiunile, în special cele externe erau extrem de diverse, de la escortarea deținuților la punctele de lucru în afara penitenciarului, în general în anii '90 munci în agricultură, la escortarea deținuților la instanțele de judecată pe la judecătorii din mai multe județe (Arad, Caraș Severin), escortarea deținuților la consultații medicale de specialitate la policlinicile din oraș, supravegherea deținuților internați în spitale civile pe toată perioada internării, transferul deținuților spre spitale penitenciare (București Jilava, București Rahova, Colibași, Poarta Albă, Târgu Ocna, Dej), escortarea deținuților spre sau de la vagonul penitenciar. În anii de început de serviciu al meu în penitenciar transferul între penitenciare se făcea prin vagonul penitenciar, un vagon ce se lega după mai multe trenuri, avea un traseu fix și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni, pentru că atunci când eu m-am angajat la penitenciar un pod CFR între gara Arad Nord și  gara din Aradul Nou, un cartier al municipiului Arad, era în reparație, transferul deținuților pentru vagonul penitenciar se făcea în stația CFR Radna.

              Asistenții medicali participam cu regularitate la escortarea deținuților pentru consulturile medicale efectuate în policlinicile din oraș și la transferul deținuților bolnavi la spitale penitenciare. În primele luni de serviciu eu am participat doar la însoțirea deținuților la consulturi medicale de specialitate la policlinicile din oraș. După câteva luni însă o femeie deținută care muncea la bucătăria popotei cadrelor a fost depistată cu TBC și am fost trimisă în misiune de transfer a deținutei la Spitalul Penitenciar București Jilava. Colegii mei bărbați, care participau foarte des la asemenea misiuni, veneau întotdeauna echipați în uniformă pentru aceste misiuni așa că am venit și eu echipată regulamentar. Ținuta mea militară, care între noi fie vorba îmi venea foarte bine, eu am 174 cm înălțime și nuanțele de albastru ale uniformei îmi scot ochii în evidență, albaștrii și ei, ținuta mea militară a atras toate privirile pe parcursul drumului de la Arad la București dar a lăsat impasibili pe colegii din post control de la intrarea în spitalul penitenciar Jilava, m-au invitat să iau loc pe o bancă afară, aceași bancă pe care stătea și deținuta în așteptarea deciziei internării, am rămas în picioare în acea curte interioară admirând livada cu piersici de la Jilava aflată în proximitate. Între noi fie vorba afară era chiar plăcut, un soare blând de luna mai ne încălzea trupurile în timp ce în incinta post controlului erau resturi de la ultima masă a celor care lucrau acolo pe orice masă. Această lipsă de colgialitate a celor de la București a făcut să îmi crească repulsia mea bănățană pentru mitici, deși am convingerea că nici unul dintre colegii lipsiți de amabilitate din acel post control nu erau născuți în București, simplul fapt că viaț,a i-a adus în capitală îi făcea să ne privească de sus pe noi că suntem "din provincie".

            La un moment dat a trebuit să însoțesc o deținută la spitalul matern pentru o întrerupere de sarcină, făcută pe banii ei, cum deținuta avea o pedeapsă foarte mică, câteva luni și plătea ea avortul, locțiitorul pentru pază decide să nu îmi dea altă escortă decât eu, mașina să ne lase la spital, mie să mi se dea o stație și să cer prin stație venirea mașinii când ne întoarcem la unitate. Am fost prin urmare echipată cu un pistol Carpați și o stație de emisie recepție, cum nu am fost prevenită despre misiune înainte, am venit la serviciu, ca de obicei, în civil, ținuta mea nu avea cordon sau curea așa că mi-am băgat pistolul în... poșetă. La matern desigur am însoțit-o permanent pe deținută, cu poșeta subsuoară întotdeauna. Celelalte femei care erau în acea zi la avorturi or fi crezut că cine știe ce am eu în poșeta aia de nu o lăsam din mână. După ce a trecut perioada de supraveghere post avort a deținutei mele încerc să dau mesaj prin stație să vină mașina, eram într-un salon fără nici o fereastră, în interiorul unei clădiri vechi, cu pereți groși și desigur stația mea avea zero semnal. O iau la plimbare pe coridor până la o fereastră ce dădea în curtea interioară a spitalului unde reușesc să comunic cu dispeceratul unității și să transmit să se trimită mașina după noi. Desigur pe toată această perioadă, aproximativ zece cinsprezece minute, deținuta mea a rămas singură și nesupravegheată, noroc că era o fată tânără, la prima pedeapsă și fără intenții de evadare...

             A doua misiune de transfer al unei deținute la Jilava am făcut-o cu escortă, un coleg care era cel mai bun la misiuni independente și care a pierdut șirul misiunilor de transfer al unor deținuți la care a participat, foarte bun prieten cu viitorul meu soț și cel care ne va fi naș de cununie și nașul de botez al fiicei mele. De data asta eu nu am mai venit în ținută militară. Deținuta a venit pentru drum îmbrăcată cu niște pantaloni negri peste care avea fusta de zeghe, modelul vechi în dungi. La noi la Arad nu se mai purta zeghea în dungi ci una foarte asemănătoare cu o salopetă de lucru, deținuta era venită de puțin timp de la Târgșor pentru popotă dar a fost depistată cu TBC. În primii mei ani de serviciu bucătăresle de la popota cadre erau de regulă cu pedepse mari, în general omor. Când o vede escorta la urcarea în mașină, o Dacie brek transformată în salvare pe care noi am botezat-o Samantha, îi spune pe un ton răstit "dă fusta aia jos", deținuta s-a supus. Pe drum înspre București când ni s-a făcut foame escorta a cerut să oprim să mâncăm o ciorbă de burtă, toți patru: șofer, escortă, asistentă medicală și deținută. Nu cred că mai trebuie să vă descriu cum ne prive-au ceilalți clienți din local, doi bărbați militari și două femei civile...

Jurnal de pensionar Episodul 4 Pețitori

          La începuturile mele în meseria de plutonier asistent medical în Penitenciarul Arad compartimentul medical cuprindea patru asistenți medicali, două femei și doi bărbați, medicul șef cu specializare medicină internă, un medic de medicină de familie și un medic stomatolog. Când eram la serviciu efectiv complet eram grupați pe două schimburi și acopeream la unitate perioada 06-21, peste noapte și la sfârșit de săptămână făceam prin rotație permanență la domiciliu. Bărbații făceau, medicul șef permanență pe unitate când era de serviciu 24 de ore și după plecarea comandantului era cea mai înaltă autoritate de decizie din unitate, băieții asistenți medicali, subofițeri făceau grupe, când erau în serviciu 12 ore de la 07-19 timp în care puteau fi solicitați să facă misiuni de escortare a deținuților. Pentru aceste zile de permanență și de grupă puteau să își ia liber ulterior. Subofițerii asistenți medicali făceam și misiuni de însoțire a deținuților transferați la spitale penitenciare la București. În primii ani de serviciu în care am fost militari (până în septembrie 2004) nu existau concepte de ore suplimentare plătite sau de sporuri crescute pentru orele de serviciu efectuate în sărbători legale libere la civili sau în zilele de sfârșit de săptămână, miltarul servește patria atât timp cât este nevoie. Cei doi medici de medicină generală și asistenții ne-am grupat informal în două grupe, una de fumători și una de nefumători, eu m-am alăturat celei din urmă.

          Într-o zi de lucru oarecare din anul 1998, când pe la cabinetul medical s-au perindat, ca de obicei, doi căpitani, doamna doctor iritată de aceste vizite care interfereau negativ în activitatea cabinetului medical i-a spus celui care a venit în obișnuita vizită: "nu mai veniți atâta pe aici că fata asta s-ar mărita și nu au loc cei neînsurați de voi". Replica a fost auzită de un coleg supraveghetor pe secția restrictivă, secție care avea atunci program de consultații medicale, un bărbat creol, peste 190 cm înălțime și o constituție foarte robustă. Vrei să te măriți fată, lasă că îți găsește Oanea bărbat. Prima propunere un coleg angajat cu vreo trei luni înaintea mea, absolvent al școlii de subofițeri, după ce eu am replicat "păi ăsta-i minor pe lângă mine", eu aveam atunci 31 de ani și cel propus de colegul supraveghetor, un băiat frumos dealtfel, avea doar 21. Pe când s-a dumirit Oanea ce vârstă am eu a început inventarul celor trecuți de 30 de ani și neînsurați, au ieșit vreo 6-7 la inventar. Ai terminat inventarul Oane, întreb?Păi dintre ăstia mie îmi place cel mai mult de Nicu G., la restul nu are rost să îți răcești gura de pomană. Răspunsul colegului supraveghetor a venit promt: "fata mea dapu pă ăsta trebe prima dată să-l tratezi de limbrici șî numa după aceea să ieși cu el în lume!" Limbrici, nelimbrici mie de ăsta îmi place. Alesul meu era un bărbat înalt,subțirel spre slab și cu ochi albaștrii, păr bogat, creț, semăna fizic izbitor de mult cu răposatul meu tată dar Oanea nu cunoștea acest amănunt.

          Eu și Nicu G. ne-am cununat în 15 mai 1999, fără tratament pentru limbrici, pe 25 noiembrie 1999 am născut o fetiță de 3200 grame. Am revenit la serviciu pe 1 noiembrie 2000, înainte de a împlini fiica noastră un an, în cele 14 luni cât am lipsit de la serviciu compartimentul medical al penitenciarului s-a lărgit, au fost angajați: un medic generalist, trei asistenți medicali și un medic generalist a venit prin transfer de la un alt penitenciar. Asistenții medicali lucram în ture de 12 cu 24 și 12 cu 48 ore, pe patru schimburi, eu am lucrat acelaș schimb cu soțul meu întrucât mama mea, pensionară, fostă profesoară, locuia cu noi și am avut cine să o îngrijească pe fiica noastră cât timp noi eram la serviciu.