Îmi vine în minte un urs care timp de câteva decenii a trăit într-o grădină zoologică, într-o cușcă de doar câțiva metrii pătrați și când, la bătrânețe, a ajuns în sanctuarul de la Zărnești, în libertate el continua să se învârtă în cerc pe un spațiu egal cu cel al cuștii din care a venit. "Zidurile" acelea între care a trăit timp de zeci de ani s-au înfipt atât de adânc în mintea ursului încât au penetrat inconștientul său și astfel bietul urs nu a mai putut fi eliberat cuadevărat niciodată.
Sistemul penitenciar românesc din anii '90 era încă într-o proporție covârșitoare sistemul penitenciar comunist, un sistem ce era o închisoare deopotrivă pentru deținuți ca și pentru angajați. Orice caiet, registru, hârtie ce se completa avea deja în colțul din dreapta sus preinscripționată inscripția SECRET. Gradul de secretizare era de mai multe feluri, ierarhizat. Volumul de muncă al angajaților era foarte mare, nenormat. Toate autorizațiile de funcționare: ale cabinetelor medicale, ale bucătăriilor destinate popotei cadre sau preparării hranei deținuților se obțineau prin circuit intern direct de la DGP. Accesul într-un penitenciar al persoanelor din afara sistemului penitenciar era limitat. Toate aceste secrete nu puteau fi dezvăluite niciodată, nimănui. nici chiar familiei. Adeseori se creionau situații hilare din cauza acestor secrete, noaptea spre dimineață răspunde soția la telefonul fix recent instalat în apartamentul unei familii care a primit cu "ultimul tren" o repartiție pentru un apartament, în 1991 în ultimul cartier construit în municipiul Arad, aude doar o frază simplă "execută săgeata", fiind ora trei dimineața trântește telefonul nervoasă și se întoarce în pat, soțul pe jumătate dormind întreabă cine a fost la telefon, soția răspunde un nebun, a zis execută săgeata, soțul sare ca ars din pat AM ALARMĂ....
Personalul nu beneficia de nici un fel de consiliere pentru gestionarea acestor secrete. Cei mai mulțí dintre ei apelau la consilierea alcoolului. De fapt nici astăzi nu există în unități psihologi care să ofere consilere personalului, doar pentru testarea periodică a acestora și mai nou, după 2020 au fost incluși psihologi în compartimentele de resurse umane. Se muncea în medie între 250-300 de ore lunar, se muncea zi și noapte, zi lucrătoare și zile de sfârșit de săptămână ori sărbători legale. Dacă mai adaugi la aceste ore și pe cele petrecute cu gașca la băutură este simplu să realizezi că bărbații angajați în sistemul penitenciar erau acasă și în familie veșnicii absenți. S-a întâmplat o dată să ne sune directoarea grădiniței pe care o frecventa fetița noastră, seara la ora 18, ca să ne roage să anunțăm familia unui coleg că au uitat să vină după copil la grădiniță și la numărul de telefon pe care îl au la dosar nu răspunde nimeni.
Nu este de mirare că rata divorțurilor în familiile angajaților din penitenciar era mai mare decât în rândul populației generale. Unele soíții luau copii cu ele când plecau, altele îi lăsau plocon tatălui. Situația fericită era acolo unde bunicii copiilor erau în viață, capabili și dornici să se implice în creșterea nepoților. Copii personalului din penitenciare au continuat să umble cu cheia la gât încă mulți ani după ce alți copii din generația lor nu mai făceau asta. Copii angajaților din penitenciare erau plasați ca mingile de pim-pong de la părinți la bunici sau la diverse bone în anii în care la noi nu se inventa-se sistemul "after school". Poate de aceea după pensionare foștii angajați ai penitenciarelor își doresc nepoți și atunci când Bunul Dumnezeu îi binecuvintează cu nepoți se dedică întru totul creșterii lor, nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a fi alături de nepoți, se bucură acum de tot ceea ce au pierdut în timp ce copii lor au crescut și ei serveau patria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu