Uneori și nu foarte rar, mă întreb cum am îndrăznit eu să aplic pentru un post la penitenciar când eu am avut de când mă știu oroare de arme și de orice formă de violență, chiar și de violența verbală?! De fapt în momentul în care am aplicat nu am realizat că voi primi grad militar și că asta înseamnă inclusiv trageri cu arma și nimeni dintre cei cu care am interacționat nu au găsit necesar să îmi spună asta. Pentru început nici nu m-am deplasat la penitenciar, am trimis copii după actele mele de studii, cerere și ceea ce mi s-a cerut prin fostul elev al mamei, ofițer în cadrul penitenciarului și prin prietenul pe care mi l-am făcut în timpul cât am avut paciaentul deținut la dializă, prieten care lucra acum în compartimentul coordonat de fostul elev al mamei. Când mi s-a transmis să mă prezint la penitenciar l-am întrebat pe prietenul meu unde este penitenciarul, mi-a spus "la Căpitan Ignat". Eu aveam doar un singur an de când aveam buletin de Arad, înainte de a face Școala Postlicaelă Sanitară drumurile mele în municipiul Arad se limitau între autogară și teatru, în cei trei ani de școală sanitară mi-am extins drumurile pe la spitalele din Arad, în anii '90 toate spitalele Aradului se situau nu foarte departe de arealul cu care eu eram obișnuită, cartiere mărginașe ca Aradul Nou, Alfa, Bujac sau Gai îmi erau cunoscute doar după nume. Prin urmare numele Căpitan Ignat nu îmi spunea nimic, am luat harta orașului și am văzut că strada Eminescu se continuă cu strada Căpitan Ignat până la marginea orașului. Am plecat cu două ore mai repede decât trebuia să ajung la penitenciar pentru că nu știam să ajung cu tramvaiul în zona respectivă și am parcurs străzile Eminescu și Căpitan Ignat, la capătul celei de a doua stradă în fața ochilor mei o șosea și dincolo de ea piața de scânduri a Aradului, nimic care să poată părea a fi penitenciarul. În fața unei case aproape de capătul străzii un bărbat mai în vârstă mătura trotuarul, politicos îl întreb să mă îndrume cum ajung la penitenciar, bătrânul glumeț îmi răspunde " dai și dumneata o spargere undeva domnișoară"... După ce am râs și am precizat că nu așa doresc să ajung acolo mi-a spus să traversez șoseaua și să merg drept înainte pe lângă piața de scânduri care se vede și voi ajunge exact în poarta penitenciarului, zis și făcut.
În anul 1998 din motive care îmi scapă nu am avut nici măcar o tragere așa că unicul meu contact cu armele a fost atunci când cel care avea să îmi devină soț mi-a dat tichetul de armament și mi-a prezentat pistolul corespunzător acelui tichet. Lucram deja de o jumătate de an la penitenciar și nu știam care este formula de alarmare "executați săgeata" , cam după o jumătate de an de serviciu relația dintre mine și cel care avea să îmi devină soț a devenit mai serioasă, ușor au aflat colegii de la penitenciar că noi avem o relație.
Undeva în vara anului 1998, după ce făcusem vreo două misiuni de transfer deținute femei la Spitalul Penitenciar București Jilava, într-o zi de duminecă eram la garsoniera mea împreună cu cel care avea să îmi devină soț, sună telefonul, înainte de a răspunde N îmi spune dacă pe mine mă caută nu sunt aici. Răspund, era colega de la dispecerat, foarte speriată mă întreabă dacă N este la mine că trebuie imperios să vorbească cu el, îi dau telefonul. Un deținut de la fără pază a părăsit punctul de lucru și colega nu știa ce trebuie să facă în caz de evadare. Așa am aflat și eu toată procedura de declanșare a unei alarme.
Prima tragere la care am participat a fost undeva în aprilie 1999, pe atunci poligonul era în apropierea penitenciarului lângă cartierul Alfa. Poligonul de tragere avea niște stâlpi de beton de înălțime de cel puțin 20 de metri, sus aveau niște traverse de beton ce uneau stâlpii între ei, din cauză că la distanță de doar câțiva kilometrii era aeroportul Arad. În liceu deși pe vremea mea se făcea PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) și trebuia să avem anual câte o ședință de tragere, eu am reușit să mă fofilez și să chiulesc de la aceste ședințe, în patru ani de liceu făcuți la Ineu, în județul Arad, un oraș care avea nu mai puțin de trei unități militare, în patru ani eu nu am fost niciodată în poligon la Ineu, cred că am fost singura elevă din acel liceu care nu am fost la nici o tragere în patru ani și pe cale de consecință nici în Dealul Viilor din Ineu nu am fost în anii de liceu. Tragerea din aprilie 1999 a fost botezul focului pentru mine, prima oară în viața mea în care am tras cu o armă. N a stat lângă mine, mi-a spus cum să îmi fixez arma bine pe umăr și cum să ochesc, aflasem nu știu de la cine că o colegă de la contabilitate nu și-a fixat bine arma în umăr și a suferit o dislocare de mandibulă. Din nu știu care pricină pentru mine a fixa bine în umăr arma a însemnat să trag... după ciori, din traversele de beton ce uneau stâlpii a ieșit fum de fiecare dată când eu am tras. N mi-a spus cu ironie că o să ne pună cei de la poligon să le ducem un sac de ciment să repare traversele, cum nu am fost singura femeie care a tras după ciori i-am replicat că îl lăsăm pe maiorul ... să ducă primul și noi îl ducem pe al doilea, soția maiorului a tras și ea tot după... ciori. În toți anii de serviciu la penitenciar le spune-am șefilor că eu m-am angajat să tratez deținuți nu să îi omor dar dacă doresc să îmi îmbunătățesc indicii de tregere să lipească pe ținte fotografii ale deținuților care ne înjură așa cu siguranță îmi voi îmbunătăți rezultatele, nu au vrut să lipească fotografii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu