Misiunile, în special cele externe erau extrem de diverse, de la escortarea deținuților la punctele de lucru în afara penitenciarului, în general în anii '90 munci în agricultură, la escortarea deținuților la instanțele de judecată pe la judecătorii din mai multe județe (Arad, Caraș Severin), escortarea deținuților la consultații medicale de specialitate la policlinicile din oraș, supravegherea deținuților internați în spitale civile pe toată perioada internării, transferul deținuților spre spitale penitenciare (București Jilava, București Rahova, Colibași, Poarta Albă, Târgu Ocna, Dej), escortarea deținuților spre sau de la vagonul penitenciar. În anii de început de serviciu al meu în penitenciar transferul între penitenciare se făcea prin vagonul penitenciar, un vagon ce se lega după mai multe trenuri, avea un traseu fix și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni, pentru că atunci când eu m-am angajat la penitenciar un pod CFR între gara Arad Nord și gara din Aradul Nou, un cartier al municipiului Arad, era în reparație, transferul deținuților pentru vagonul penitenciar se făcea în stația CFR Radna.
Asistenții medicali participam cu regularitate la escortarea deținuților pentru consulturile medicale efectuate în policlinicile din oraș și la transferul deținuților bolnavi la spitale penitenciare. În primele luni de serviciu eu am participat doar la însoțirea deținuților la consulturi medicale de specialitate la policlinicile din oraș. După câteva luni însă o femeie deținută care muncea la bucătăria popotei cadrelor a fost depistată cu TBC și am fost trimisă în misiune de transfer a deținutei la Spitalul Penitenciar București Jilava. Colegii mei bărbați, care participau foarte des la asemenea misiuni, veneau întotdeauna echipați în uniformă pentru aceste misiuni așa că am venit și eu echipată regulamentar. Ținuta mea militară, care între noi fie vorba îmi venea foarte bine, eu am 174 cm înălțime și nuanțele de albastru ale uniformei îmi scot ochii în evidență, albaștrii și ei, ținuta mea militară a atras toate privirile pe parcursul drumului de la Arad la București dar a lăsat impasibili pe colegii din post control de la intrarea în spitalul penitenciar Jilava, m-au invitat să iau loc pe o bancă afară, aceași bancă pe care stătea și deținuta în așteptarea deciziei internării, am rămas în picioare în acea curte interioară admirând livada cu piersici de la Jilava aflată în proximitate. Între noi fie vorba afară era chiar plăcut, un soare blând de luna mai ne încălzea trupurile în timp ce în incinta post controlului erau resturi de la ultima masă a celor care lucrau acolo pe orice masă. Această lipsă de colgialitate a celor de la București a făcut să îmi crească repulsia mea bănățană pentru mitici, deși am convingerea că nici unul dintre colegii lipsiți de amabilitate din acel post control nu erau născuți în București, simplul fapt că viaț,a i-a adus în capitală îi făcea să ne privească de sus pe noi că suntem "din provincie".
La un moment dat a trebuit să însoțesc o deținută la spitalul matern pentru o întrerupere de sarcină, făcută pe banii ei, cum deținuta avea o pedeapsă foarte mică, câteva luni și plătea ea avortul, locțiitorul pentru pază decide să nu îmi dea altă escortă decât eu, mașina să ne lase la spital, mie să mi se dea o stație și să cer prin stație venirea mașinii când ne întoarcem la unitate. Am fost prin urmare echipată cu un pistol Carpați și o stație de emisie recepție, cum nu am fost prevenită despre misiune înainte, am venit la serviciu, ca de obicei, în civil, ținuta mea nu avea cordon sau curea așa că mi-am băgat pistolul în... poșetă. La matern desigur am însoțit-o permanent pe deținută, cu poșeta subsuoară întotdeauna. Celelalte femei care erau în acea zi la avorturi or fi crezut că cine știe ce am eu în poșeta aia de nu o lăsam din mână. După ce a trecut perioada de supraveghere post avort a deținutei mele încerc să dau mesaj prin stație să vină mașina, eram într-un salon fără nici o fereastră, în interiorul unei clădiri vechi, cu pereți groși și desigur stația mea avea zero semnal. O iau la plimbare pe coridor până la o fereastră ce dădea în curtea interioară a spitalului unde reușesc să comunic cu dispeceratul unității și să transmit să se trimită mașina după noi. Desigur pe toată această perioadă, aproximativ zece cinsprezece minute, deținuta mea a rămas singură și nesupravegheată, noroc că era o fată tânără, la prima pedeapsă și fără intenții de evadare...
A doua misiune de transfer al unei deținute la Jilava am făcut-o cu escortă, un coleg care era cel mai bun la misiuni independente și care a pierdut șirul misiunilor de transfer al unor deținuți la care a participat, foarte bun prieten cu viitorul meu soț și cel care ne va fi naș de cununie și nașul de botez al fiicei mele. De data asta eu nu am mai venit în ținută militară. Deținuta a venit pentru drum îmbrăcată cu niște pantaloni negri peste care avea fusta de zeghe, modelul vechi în dungi. La noi la Arad nu se mai purta zeghea în dungi ci una foarte asemănătoare cu o salopetă de lucru, deținuta era venită de puțin timp de la Târgșor pentru popotă dar a fost depistată cu TBC. În primii mei ani de serviciu bucătăresle de la popota cadre erau de regulă cu pedepse mari, în general omor. Când o vede escorta la urcarea în mașină, o Dacie brek transformată în salvare pe care noi am botezat-o Samantha, îi spune pe un ton răstit "dă fusta aia jos", deținuta s-a supus. Pe drum înspre București când ni s-a făcut foame escorta a cerut să oprim să mâncăm o ciorbă de burtă, toți patru: șofer, escortă, asistentă medicală și deținută. Nu cred că mai trebuie să vă descriu cum ne prive-au ceilalți clienți din local, doi bărbați militari și două femei civile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu