În prima mea lună de serviciu a fost cât pe ce să merg cu un deținut în transfer la Spitalul Jilava. Deținutul de vreo treizeci și ceva de ani, depresiv, cu o hepatită cronică reactivată, l-am însoțit la consulturi de specialitate la una din policlinile din oraș, în 1997 în Arad nu existau policlinici private, la cabinetul de medicină internă o doctoriță tânără care doar ce își adăuga-se "specialist" pe parafă, pune pe scrisoarea medicală a deținutului vreo 4-5 diagnostice, toate cu semnul întrebării. Omul meu care era oricum în depresie, în prima parte a pedepsei era vizitat regulat de familie dar în ultimii doi ani deloc vizitat, vizita la tânăra și speriata doctoriță (nu m-am lămurit ce a sperit-o mai tare diagnosticele probabile ale deținutului sau condiția de deținut a acestuia) rămâne convins că el sigur are SIDA și nimeni nu are curajul să îi spună în față. Spre norocul meu examenul pentru carnetul de șofer al colegului meu de tură, proba practică, se amână din motive legate de vreme și merge el în transfer. A doua zi când ajung la serviciu întreb dacă au ajuns la Jilava cu deținutul, doamna doctor sună la centrala telefonică ca să întrebe la ce oră au sunat colegii că au predat deținutul la Spitalul Penitenciar București Jilava? I se răspunde că nu au ajuns, deținutul s-a spânzurat în mașină și au rămas colegii la Sibiu... Din motive tehnice salvarea penitenciarului, botezată de personal Samantha, o Dacie 1310 brek modificată în ambulanță transport pacienți, moștenire din anii comunismului era defectă. Prin urmare deținutul a fost trimis în transfer cu unul din camionetele tip teve modificată și aceasta, în spate era un compartiment pentru deținuți, fără ferestre, doar cu o trapă de aerisire, peretele care separa compartimentul pentru deșinuți de cel destinat escortelor era metalic, fără ferestre, moștenire și această mașină ca aproape toate mașinile penitenciarului Arad din anii comunismului, drept urmare în compartimentul din spate nu exista nici o sursă de încălzire și transferul nostru s-a făcut în luna decembrie 1997! Mașina fiind veche și folosită intens când au ajuns pe la Sibiu au intervenit ceva probleme tehnice care au făcut să intre într-un service auto la marginea Sibiului, escorta împreună cu deținutul au intrat într-un bar, escorta i-a luat deținutului o cafea și un sandwich cald cât timp au așteptat reparația mașinii. Când totul s-a terminat au urcat deținutul în mașină, i-au spus să se culce pentru că nu vor mai opri până la București. La ieșirea din Sibiu escorta are o presimțire, îi spune șoferului să tragă pe dreapta la prima parcare ca să vadă ce face deținutul. Când au deschis ușa spre compartimentul pentru deținuți au înlemnit, părea că deținutul vrea să sară la escortă, a dus mâna la pistol, a observat însă ceva alb în jurul gâtului deținutului, acesta era în genunchi și aplecat spre ușă, dintr-un cearșaf și-a făcut juvăț, l-a agățat de trapa pentru aerisire, s-a așezat în genunchi și s-a aplecat spre ușă pentru a se spânzura.L-au dat jos din juvăț, au ajuns cu el la Spitalul Județean Sibiu dar nu a mai putut fi resuscitat.
Cu ocazia asta am aflat că la TOATE decesele petrecute în timpul detenției se face autopsie, indiferent ce vârstă și ce diagnostic are deținutul și că dosarele deținuților decedați în penitenciar se păstrează în arhivă permanent.
În primăvara anului 1998 una dintre deținutele ce lucra la popota cadre m-a chemat în bucătărie ca să îmi arate că are un nodul la sân. Când revin în cabinet îî spun doamnei doctor, o cheamă pe deținută și o consultă, se confirmă prezintă la unul dintre sâni o formațiune tumorală cu un diametru de 1-2 centimetri. Aceasta se întâmpla după tura de noapte făcută de mine în rol de supraveghetoare pe secția de femei. I se face biopsie deținutei, aceasta confirmă malignitatea tumorii, cancer. Sunt desemnată să o însoțesc pe deținuta pacientă la prezentarea la comisia medicală la Spitalul Județean Arad, în comisie mai mulți medici de specialități diferite: oncolog, internist, chirurg, anatomo-patolog. Locțiitorul pentru pază și regim decide să nu dea nici o escortă, merg eu și șoferul, când întreb cine ia pistol mi se răspunde "nu luați, asta nu fuge nici dacă o împingeți de la spate". Așteptăm mai mult de o oră până se întrunește comisia, deținuta mă întreabă cât este ceasul din cinci în cinci minute îngrijorată că are gogoși la desert să ne dea la masă și nu îi mai dospește aluatul, ne cunoștea toate preferințele întregului personal, alergiile și intoleranțele, socotea turele și pregătea pentru cei cu intoleranțe un meniu diferit cu aceași grijă ca a unei mame. La comisie o consultă, tumoarea are deja un diametru de 3-4 centimetri, o trimit cu șoferul la mașină și rămân doar eu să discut cu medicii, oncoloaga care i-a făcut biopsia și care știa că este condamnată pentru omor deținuta, ridică problema că biopsia are doar 80% certitudine și femeia e condamnată pentru omor și dacă nu are cancer și ei o pun în libertate?! Le răspund că nu o pun ei în libertate cum nu o punem nici noi, o pune instanța, ei pun doar diagnosticul și pentru asta au făcut atâta școală. Comisia recomandă operația și examenul histo-patologic din produsul extirpat, ultima parafă o pune chirurgul și îmi dă scrisoarea medicală, luând hârtia îi spun chirugului: "mâine o internăm pe secție la dumneavoastră să faceți ceea ce ați decis". Acesta se revoltă, de ce la noi există spital penitenciar la București, în tinerețe domnul doctor a fost medic militar, am replicat că această femeie are CINCI copii acasă și dacă e de murit v-a muri acasă, cu copii ei la capul patului, nu în pat de pușcărie nici la Arad și nici la București! A doua zi doamna doctor s-a dus personal să o interneze la chirurgie, chirurgul de la comisie m-a cerut să fac pază la spital, la revenirea în cabinet m-a întrebat ce i-am spus medicului că i-a plăcut de mine. Deținuta a fost operată, examenul histopatologic a confirmat cancerul, a fost pusă în întrerupere de pedeapsă în luna august 1998, a murit acasă în județul Bihor în aprilie 1999 în timpul prelungirii întreruperii de pedeapsă.
Era în 1999, primele zile ale unei luni iulie ce își merita numele popular de luna lui cuptor din prima zi. Zi de consultații la secția întâi. Domna doctor a primit un telefon de la medicul șef, îi era rău, a avut probleme la spital. Medicul șef era medic primar medicină internă, absolvent de medicină militară în capitală, specializarea finalizată la Timișoara, avea săptămânal o zi de spital când lucra la Spitalul Județean Arad secția de gastroenterologie. Doamna doctor m-a lăsat singură, nu mai țin minte de ce colegul meu de tură asistent medical nu era la serviciu. Eu eram însărcinată în 19-20 de săptămâni. Îmi vine un deținut 32 de ani care acuză simptome de genul spasmofiliei, îi dau ceva gen Magne B6 și îl trimit la cameră. Când supraveghetorul a vrut să îl bage pe cameră deținutul leșină și mi-l aduc înapoi pe brațe, deținutul de la cabinet, de profesie tehnician aparatură medicală începe să-i facă masaj cardiac, eu îi pun o pipă Gudel și încep să-i fac respirație artificială, suflu, se vede pe cutia toracică că se ridică dar... nu mai expiră. La autopsie s-a constat cauza decesului un imfarct masiv de perete septal, peretele unde este toată rețeaua nervoasă a inimii. Ulterior fratele deținutului, încarcerat și el, a mărturisit că fratele lui se simțea rău de câteva zile dar nu a spus nimic, era fotbalist înainte de detenție la Șiria și a vrut să joace la campionatul deținuților din penitenciar, a murit cu dorința împlinită.
În cei peste 21 de ani de serviciu în penitenciar au mai fost deținuți care mi-au murit în brațe sau au ajuns la UPU Spital Județean Arad respirând dar au murit acolo, nu i-am uitat pe nici unul așa cum nu i-am uitat nici pe pacienții care mi-au murit în brațe la spital în anii în care am lucrat la compartimentul de hemodializă și la ATI, adeseori în pelerinajele pe la mănăstiri aprind câte o lumânare pentru pacienții mei morți și pentru colegii trecuți în lumea celor adormiți, unii în anii în care am fost în serviciu și unii de când am trecut în rezervă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu