Învățătoarea mea

 

       

                       Învățătoarea mea  AURELIA   LELA   RĂDUCAN m-a pus pe calea a ceea ce am devenit. Am fost o elevă care a luat cu ușurință note mari la toate materiile școlare, fie ele din grupa materiilor umaniste sau de științe. În treapta a doua de liceu, Dumnezeu să-l odihnească, profesorul meu de matematică, directorul Liceului, pe atunci, Industrial Ineu, profesor Jurcă Teodor m-a certat pentru că am abandonat matematica. Mie însă mi-au plăcut întotdeauna mai mult literatura, limbile străine, mai puțin rusa, și materiile umaniste, în special istoria, filozofia, psihologia. Exact asta mă atrage să citesc și acum cărți de psihologie, articole și reviste de politică, istorie, pe lângă ceea ce citesc urmăresc mult canale tv de documentare, mă atrag alte culturi decât cea a română.

                     Ceea ce sunt, ce îmi place este ceea ce a cultivat în mine învățătoarea mea, a fost o învățătoare completă care a reușit să creeze clasei mele o bază solidă atât la științe cât și la partea umanistă. Personal însă cred că și ei îi plăceau mai mult materiile umaniste. Eu în întreaga mea perioadă școlară am rezonat foarte bine cu materiile predate de profesori care au știut să se facă plăcuți de către mine. Eu am devenit foarte repede, încă din clasele primare, o cititoare împătimită și asta cred eu că se datorează în egală măsutră exemplului dat de părinții mei, cititori împătimiți și ei, dar și învățătoarei mele doamna Lela Răducan. În clasa a IV-a ne-a dus la bibliotecă, împreună cu doamna Gligor, soția unui profesor de matematică și care era bibliotecară, ne-au învățat să căutăm o carte de citit spunându-ne că vom organiza un concurs "Cine povestește cea mai frumoasă poveste" peste câteva săptămâni. Am căștigat acel concurs povestind o poveste de inspirație arabă, culeasă de un scriitor german, intitulată "Povestea mâinii tăiate".  La biblioteca școlară din Pâncota această poveste era într-un volum gros toate poveștile arabe culese de Wilhelm Hauff, în limba germană.

                     Între familia mea și familia învățătoarei mele erau mai multe legături, mama era profesoară de istorie, colegă cu doamna învățătoare în unica școală a orașului Pâncota, tatăl meu a fost coleg de clasă în liceu, la Ineu cu doamna învățătoare, nu am reușit să citesc pe fotocopia tabloului de absolvire care a fost numele de familie  înainte de căsătorie al doamnei învățătoare, în anii în care era colega tatălui meu. Mai târziu în viață tatăl meu a fost coleg de serviciu cu soțul fostei lui colege de liceu Viorel Răducan, amândoi au fost impegați de mișcare la CFR, în ultimii ani de serviciu au lucrat la tramvaiul electric al Podgoriei Aradului, săgeata verde, familia Răducan au locuit ani de zile într-o locuință de serviciu în cadrul stației de tramvai Pâncota.

                      Din acest cvartet de prieteni și colegi primul a trecut în lumea celor adormiți tatăl meu, câțiva ani mai târziu l-a urmat colegul și prietenul lui Viorel Răducan, în august 2016 a trecut mama în rândul celor adormiți și astăzi a fost înapoiat pământului trupul celei care a fost învățătoarea mea doamna Lela Aurelia Răducan.

               Dumnezeu să vă dea odihnă!

               Îmi place să cred că acum sunteți din nou împreună cu toții, prieteni și colegi, foștii mei profesori. Recunoștință veșnică, nu vă voi uita. Dumnezeu să vă numere sufletele cu drepții Săi!   

Jurnal de pensionar episodul 12 - Militar român

               Recentele alegeri prezidențiale anulate au declanșat discuții în contradictoriu în orice grup, asociație, familie și așa cum este de așteptat nici Asociația Cadrelor Militare în Retragere și Rezervă din ANP filiala Arad nu a scăpat de asemenea discuții în contradictoriu. Nu vreau să insist asupra acestor discuții decât pentru două aspecte care mi se par importante, primul aspect este cel legat de reproșurile la adresa cadrelor medicale care "au omorât oameni" l-am abordat în precedentul episod publicat pe acest blog chiar dacă nu l-am înseriat cu Jurnalul de pensionar; cel de al doilea aspect pe care doresc să îl abordez este un alt reproș pe care l-am primit într-o discuție în contradictoriu în această perioadă, mi s-a spus cu ton de reproș că: totuși tu esti militar român!

             Da sunt pensionar militar al Casei de Pensii Sectorială a M.A.I. pentru că am lucrat timp de 21 de ani și trei luni într-un penitenciar de maximă siguranță.

             Mărturisesc însă că atunci când m-am angajat la penitenciar nu am făcut-o pentru gradul de militar. Pentru mine uniforma medicală, care înainte de 1990 era DOAR albă, halatul alb de cadru medical era un scop în viață. Am dat admitere de mai multe ori la facultatea de medicină după ce am absolvit liceul în anul 1985, nu am intrat. În 1990 când am aflat că s-a reînființat Școala Postliceală Sanitară eu eram angajată în fabrica de mobilier curbat din Pâncota. În noiembrie 1989 am dat un examen pentru un post de normator, la birouri, am avut 15 sutimi mai puțin decât cel care a luat postul deși atunci când a venit cu lucrările noastre corectate, secretarul PCR al fabricii care avea lucrările noastre în mână,mi-a spus pe coridor, înainte de a intra în birou,că eu sunt singura care am rezolvat problema corect și totuși când ni s-au comunicat notele problema rezolvată corect a fost notată cu 9 și nu cu nota maximă. Mi s-a spus că domnul director a promis că primul post la birouri va fi al meu fără concurs. În ianuarie 1990, doar două luni după examenul meu, în fiecare birou a apărut minim o persoană în plus dar eu nu am fost primită în nici unul. La începutul lunii februarie muncitorii din depozitul de cherestea al fabricii au făcut grevă, una dintre cererile lor a fost să li se schimbe pontatoarea pentru că îi fură de bani. Cu această ocazie șefii de secție și-au amintit de existența mea, m-au chemat în birou și mi-au spus:

                 - Camelia to be or not to be?!

                  - Ce? Am răspuns eu.

                 -Pontatoare la depozitul de cherestea, de mâine, răspuns pe loc.

                 Am acceptat, maistrul de la depozitul de cherestea a spus că trebuie să mă prezinte muncitorilor, să vadă dacă sunt de acord. Am pornit prin depozitul de cherestea spre vestiarul muncitorilor. Primul care a ieșit un bărbat înalt, negricios de etnie rromă, după el alți doi, al treilea care a ieșit mi-a fost coleg de clasă în gimnaziu, m-a salutat și am răspuns. Liderul muncitorilor se întoarce spre Ghiță și întreabă: asa nu-i fata domnului Gornic? La răspunsul afirmativ primit și-au exprimat acordul. Tatăl meu a fost impegat CFR și cum ei descărcau vagoane în gară îl cunoșteau, pe mama profesoară de mai mult de 20 de ani în Pâncota liderul nu o cunoștea, probabil nu a ajuns în clasa a cincea.

               A doua zi am fost instalată pontatoare, nu știam nimic din ce am de făcut și cea pe care o înlocuiam nu a fost lăsată să mă învețe. Am luat un bon, un certificat medical și un carnet și m-am dus la biroul vecin unde erau pontatoarele de la hala de croit, mi-au arătat cum se calculează și eu am scris în carnet. După asta m-am descurcat. Primul stat de plată nu mi-a ieșit cheia de verificare pentru un leu, m-a ajutat de am descoperit greșeala vechea pontatoare. La închidera de lună trebuia întotdeauna să îmi duc lucrul acasă.

                 În august nu am vrut să fac statul de plată pentru că pe 8 și 9 septembrie aveam examenele la școala sanitară. Am cumpărat un pachet de țigări Kent și m-am dus la doctorul fabricii, i-am mărturisit că vreau să dau admitere la școala sanitară și am nevoie de două săptămâni de concediu medical. A fost foarte entuziasmat de decizia mea spunând că locul meu nu este în fabrică, m-a întrebat dacă îmi ajung cele două săptămâni, nu a luat țigările de la mine, mi-a spus să vin să îi spun că am intrat, dacă nu intru nu mai primesc niciodată concediu medical de la el.

                 În acea primă sesiune de admitere s-au completat doar jumătate din cele 90 de locuri, eu am intrat în   acea sesiune, peste o lună s-a repetat examenul și în 15 octombrie am început școala. Încă din școală dorința mea de a învăța meserie a fost foarte mare, m-au remarcat toți medicii  care ne predau la școală, mulți m-au sfătuit să continui și să fac facultatea de medicină, nu am mai încercat pentru că m-am îndrăgostit de munca de asistentă medicală.

                După ce am terminat școala am lucrat patru ani la Spitalul Municipal Arad la Compartimentul de Hemodializă doi ani și doi ani pe secția ATI după care am dat examen la penitenciar. În toți cei 21 de ani câți am lucrat la penitenciar eu m-am considerat ASISTENTĂ MEDICALĂ, gradul militar a fost o conjunctură. Probabil de aceea acum sunt legată de colegi pentru că a fost colectivul în care am lucrat cel mai mult, mă simt legată de ei prin prietenia dezvoltată între noi în toți acești ani. Statutul de militar a fost pentru mine în anii de serviciu ceva conjunctural și așa a rămas și după pensionare.

                 Despre al doilea cuvânt din sintagma MILITAR ROMÂN, da sunt cetățean român, din punctul de vedere al etniei mă declar româncă doar pentru că nu se poate trage linie la etnie, nu există rubrica NEDEFINITĂ, de fiecare dată însă când mă declar româncă am senzația că trădez amintirea mamei mele care a fost etnic german, șvăboaică din Banat și eu chiar dacă am crescut la bunicii paterni sunt foarte legată de rădăcinile mele BIETNICE.

                   Toate acestea fiind spuse veți înțelege dragi colegi de ce eu nu pot să privesc admirativ TOT ceea ce fac TOȚI militarii români, dacă mie mi se pare că un comportament nu este corect, nu este moral nu pot fi aprobatoare doar pentru că autorul este militar. Dacă eu cred că interesul PATRIEI MELE ROMÂNIA ar cere un alt fel de comportament nu pot să nu îl judec în sinea mea, pentru că eu cred că interesul patriei mele față de care am jurat credință trebuie să conteze întotdeauna mai mult decât orgoliul meu sau decât cuvântul pe care un militar și l-a dat cuiva, nimic nu are voie să fie mai important decât jurământul de credință făcut patriei.