În aceste peste șase luni de la examenul probă scrisă am fost de două ori la București la DGP (Direcția Generală a Penitenciarelor), am completat tot felul de hârtii începînd cu o autobiografie completă în care să menționez la fiecare etapă persoane care ar putea fi contactate spre a da referințe despre mine. Au venit persoane care au făcut verificări la serviciu, la Spitalul Municipal Arad, la domiciliul meu de atunci, o garsonieră în cartierul Micălaca al municipiului Arad dar și în orașul în care am crescut Pâncota. La serviciu eu nu am spus nimic despre intențiile mele de a mă transfera la penitenciar, prin urmare apariția unui căpitan care să ceară referințe despre mine a creat o surpriză dar mi-a și deconspirat intențiile. Nu cred că are rost să povestesc că după vizita domnului căpitan la spital am devenit calul de bătaie al medicului șef de secție, tot ceea ce se greșea pe secție era întotdeauna din vina mea. Cu trecerea săptămânilor și a lunilor și eu continuam să lucrez la spital, în zilele de sfârșit de săptămână când venea la contravizită îi făcea o adevărată plăcere să îmi spună că postul de la penitenciar s-a ocupat de o asistentă blondă.
În a doua parte a lunii noiembrie într-o dimineață când eu dorme-am, doar ce am ieșit din tură de noapte, sună telefonul, proaspăt instalat la garsoniera mea, de la penitenciar, mă inform-au că peste două zile trebuie să mă prezint la DGP în București la Direcția Medicală. O plimbare cu CFR-ul Arad-București-Arad costa,la vremea aceea, aproximativ o jumătatea din leafa mea de asistentă medicală la ATI. Cu ajutorul mamei mi-am luat bilet de tren, la trenul de seară, nu am mai găsit bilete la cușetă, nici nu cred că era vagon cușetă la trenul ăla, după o noapte de călătorit, cu întârzierea de rigoare, am ajuns de la Gara de Nord București pe strada Maria Ghiculeasa la DGP. Acolo am fost "cazată" într-un birou alături de tinerii medici ce lucrau acolo și încă vreo cinci candidați la angajare în diferite penitenciare din țară, un medic din Aiud și restul asistenți medicali. Am stat acolo în așteptare vreo patru ore, directorul direcției meducale era la ministru, pe la prânz când a revenit s-a dus să ia masa, a venit să ne întâlnească pe noi doar după aceea, nouă în toate aceste ore nu ni s-a oferit nici măcar un pahar cu apă, eu nu reușisem în drumul de la gară nici să beau o cafea, în anii '90 nu apăruseră automatele cu gustări și cafea în gări, nici restaurante tip M'c Donalds. Eu am fost primită în biroul directorului prima, împreună cu mine a venit de la Direcția Personal un ofițer cu dosarul meu, în dosar ultimele pagini era lucrarea mea la examenul scris dat pe 8 mai 1997 în Arad. Când i s-a arătat directorului ce examen am dat eu în Arad acesta a concluzionat că pe mine nu mai trebuie să mă testeze, în sinea mea am răsuflat ușurată, eram epuizată și nu cred că aș fi dat randament la o testare, deși la plecare am observat că tinerii doctori din biroul în care am stat îi ajut-au pe cei care au dat testul. Înainte de a pleca din biroul directorului mi s-a comunicat că voi fi angajată cu 1 Decembrie, ziua în care împlineam 31 de ani.
De la biroul personal al Penitenciarului Arad mi s-a dat o hârtie pentru transferul meu începînd cu 1 decembrie la dânșii, când însă m-am prezentat la biroul de resurse personal al spitalului cu respectiva hârtie surpriză, doamna de la birou îmi spune că nu înțelege nimic din această hârtie, că este formulată ca un ordin iar domnii de la penitenciar nu sunt în măsură să le dea ordine lor. După încă un drum între spital și penitenciar, un telefon între biroul personal al penitenciarului și al spitalului s-a convenit să îmi bag cerere de lichidare la spital cu 30 noiembrie. Ultima săptămână din luna noiembrie urma să fiu liberă, aveam ceva ore suplimentare și cum spitalul nu le plătea trebuiau recuperate. În seara primei zile libere a venit la mine asistenta șefă, o colegă se îmbolnăvi-se iar o altă colegă ce era în concediu de odihnă nu răspundea la telefon și medicul șef a concluzionat că sunt angajata lor până la sfârșitul lunii, să mă cheme la serviciu. M-am dus, ultima tură de serviciu am făcut-o tură de noapte 30 noiembrie/1 decembrie și dacă nu era Ziua Națională aș fi fugit de la spital la penitenciar, așa m-am prezentat abia în 2 decembrie la penitenciar.
Am fost așteptată în poartă de un coleg și am pătruns astfel într-o lume totalmente nouă. La semnarea actelor de angajare pe toate hârtiile scria plt. așa că nevinovată întreb: "plutonier voi fi?" La care iritat îmi răspunde domnul că sunt deja plutonier. Am tăcut dar în sinea mea mă întrebam totuși cum am devenit plutonier, doar intrând pe o poartă?! Nimeni însă nu realiza acolo că toate cunoștințele mele despre militărie se rezumau că identificam gradele de la sergent la colonel, nimic mai mult, am crescut în familie cu o soră mai mică și un tată care a fost clasat INAPT pentru armată pentru că avea 183 cm înălțime și doar 56 kg la recrutare.
Felicitări. Continua să faci ce îți place, mai ales că o faci bine.
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru apreciere
RăspundețiȘtergere