Mi-am început munca de asistent medical la 1 ianuarie 1994 la Compartimentul de Hemodializă al Spitalului Municipal Arad, am lucrat acolo doi ani, în acei doi ani am învățat mai mult decât în cei trei ani de Școală Postliceală Sanitară, voi fi toată viața recunoscătoare colectivului de acolo și doctorului Pîtea Viorel, șeful compartimentului.
În al doilea an de muncă la acel compartiment, doar ce trecusem de examenul de final al anului de asistent medical generalist debutant, s-a internat la noi pe secție un tânăr de vreo 23 de ani ce era deținut. La internare a venit cu el un subofițer bătrân pus pe șotii, când a văzut el că asistentele sunt fete tinere, unele nu aveau nici 20 de ani și majoritatea abia trecuseră de majoratul din vechime, 21 de ani, s-a gândit el să glumească puțin, când întreb-au fetele pentru ce face închisoare pacientul le răspundea "pentru trafic de persoane și proxenetism". În anii aceia nici nu se știa prea bine ce semnificație au acești termeni. Le-a speriat atât de bine pe colegele mele asistente încât li s-a făcut frică să mai facă tură de noapte. Compartimentul nostru avea doar șase paturi pentru internări de pacienți și pentru atât de puține paturi normativul de personal din acei ani nu prevedea ca în tura de noapte să avem infirmieră, se lucra în tura de noapte doar o singură asistentă între orele 22-06. Eu făceam naveta de la Pâncota și nu aveam legături de trenuri pentru schimbul doi și făceam doar schimbul unu și trei. În prima lună cât a fost internat deținutul pacient tură de noapte am făcut doar eu și încă o colegă, colega își făcea doar turele ei, celelalte colege când trebuia să facă schimbul trei se rugau de mine să fac schimb de tură cu ele. Uite așa în lungile nopți în care eu și subofițerul care făcea de pază la spital nu puteam dormi poveste-am câte în lună și în stele cu ei, m-am împrietenit cu câțiva dintre ei ce erau de vârste apropiate cu mine. Intrarea în compartimentul nostru se făcea direct din curtea interioară a spitalului, eu când eram de noapte nu încuiam iala de la intrare pentru ca dacă venea un pacient noaptea să poată intra în secție, înainte de ora șase deschideam larg ușa pentru a se aerisi, pe șase veneau infirmierele. După ce s-a internat deținutul când deschideam ușa o găseam cu iala încuiată, la a doua sau atreia oară m-am întrebat cu voce tare cine o fi încuiat ușa că eu nu mă încui nici când sunt singură dar acum când am pază?! Un subofițer bătrân îmi răspunde cum cine? Eu, dacă bate cineva la ușă te duce capul să mă trezești! Păi dacă nu mă preveniți nu mă interesează pe mine că tu nu ai voie să ațipești, eu fug să văd ce urgență îmi vine mie. După aproape două luni deținutul nostru a fost pus în întrerupere de pedeapsă, a rămas în continuare internat dar fără să mai fie păzit, după vreo trei luni i s-a pus un diagnostic definitiv: lupus eritematos. După ce a scăpat de paza au aflat toată secția că de fapt el a furat niște ceapă dintr-o fermă, era condamnat pentru furt, nici vorbă de proxenetism și toate alea cu care le îngrozise pe fete primul subofițer care a venit cu el la internare.
Acest tânar hoț, ce a furat ceva de foame dar deținut fiind a fost internat în spital și diagnosticat, dacă ar fi fost șomer în libertate cine știe când ar fi fost diagnosticat, acest tânăr hoț, pacientul deținut a fost primul meu contact cu lumea Administrației Naționale a Penitenciarelor.
După cam un an de la internarea pacientului deținut eu m-am transferat la secția ATI (Anestezie și Terapie Intensivă) a aceluiaș Spital Municipal Arad. Într-o duminecă liniștită în care eu eram de tură, cam la un an si câteva luni de la transferul meu la ATI, vine pe secție unul dintre subofițerii cu care m-am împrietenit când am lucrat la dializă și ei supravegheau pe pacientul deținut, căuta o cunoștință transferată pe secție la urologie. A stat 30 de minute pe secția de urologie și vreo două-trei ore la povești cu mine. Din vorbă în vorbă mă întreabă ce salar am, în buzunarul halatului era ultimul fluturaș, i l-am arătat, s-a albit la față, "așa salarii mici aveți voi?!" Eu l-am întrebat dacă nu au nevoie de asistente medicale acolo la penitenciar din moment ce privind fluturașul meu de salar te-ai albit mai tare decât halatul meu?! Răspunsul a fost da, vom avea nevoie după ce se termină penitenciarul nou care s-a început de construit.
O vorbă aruncată într-o convorbire oarecare și un bărbat ce a pălit la vederea fluturașului meu de salar m-a făcut să caut un fost elev al mamei ce era ofițer la penitenciar, așa am aflat că se pensionează un asistent medical și v-a fi liber un post de asistent mai repede decât construirea noului penitenciar.
Am dat o probă scrisă de specialitate în 8 mai 1997, am fost la acel concurs cinci candidați, majoritatea dintre ei proaspeți absolvenți ai școlii postliceale sanitare, făra nici un pic de experiență și doi dintre candidați cu foarte puțină experiență. Subiectele, toate, au fost formulate din Urgențele medico-chirurgicale de Lucreția Titircă, cartea această era cu mine permanent în toți cei patru ani cât am lucrat la dializă și la ATI, o studiam tot timpul, mă întreb-au adeseori aparținătorii și bolnavii dacă vreau să continui medicina. Am luat nota cea mai mare, experiența mea de trei ani și jumătate în secții de urgență mi-au fost avantajul. În luna iunie m-au trimis la București la Centrul de testare psihologica a MAI și la Direcția Medicală din ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor) să mă vadă șeful direcției col.dr. Ciobanu. Domnul Ciobanu a dorit să îmi dea un test, nu știam atunci dar dânsul era cunoscut că dă acelaș test medicilor și asistenților medicali de ani de zile. Un punct al testului domnului col dr Ciobanu era referitor la terapia combinată cu două sau mai multe antibiotice. Profesorul care ne-a predat bolile infecțioase în școala sanitară, dr Herețiu (Dumnezeu să-l odihnească) ne-a spus că treaba noastră de asistenți este să administrăm medicația prescrisă de medic, combinarea antibioticelor să o lăsăm în seama medicilor, pe noi ne interesează doar ce nu putem combina în aceași seringă. În concluzie la testul dr. Ciobanu am amețit eu ceva ce dânsul a concluzionat că sunt prostii. Am replicat că eu sunt asistent medical și administrez tratamentul prescris de medic, nu prescriu tratamente. Domnul colonel îmi spune și dacă doctorul e beat și scrie prostii? Replica mea a venit promt: și dacă dumneavoastră domnule colonel sunteți beat și scrieți prostii îi veți permite unui subofițer asistent medical să vă corecteze?! Cum era de așteptat, nervos, domnul colonel a scris DA pe dosarul meu, a semnat bombănind ceva despre mine că sunt proastă dar noroc că-s naltă și frumoasă. Am zâmbit și în sinea mea lasă că în Arad n-oi lucra cu tine. Până în 1 decembrie, când în sfârșit m-au angajat la penitenciar, m-au mai trimis o dată la Direcția Medicală, ca să mă cunoască noul șef al direcției medicale care l-a înlocuit pe col dr Ciobanu.
Frumos început. Frumos povestit.
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru apreciere
Ștergere