Am început să lucrez în Penitenciarul Arad am primit grad de plutonier dar cursul de inițiere l-am făcut abia... în anul 2001. Fix așa cum am gândit la semnarea actelor de angajare, am devenit PLUTONIER doar intrând pe poarta penitenciarului. Șefii mei direcți, medicii cu care am lucrat s-au preocupat, firesc, de adaptarea mea la ceea ce înseamnă munca cu pacienții deținuți, muncă care era foarte diferită de munca într-un spital, pacienții deținuți sunt și deosebiți de pacienții din spital dar sunt tot pacienți. Munca de la cabinetul medical al unui penitenciar se aseamană mult cu aceea de la cabinetul unui medic de familie în ceea ce privește evidențele. Desigur, însă, ea merge mai departe, unui deținut nu poți să îi dai o rețetă în mână, deținutul nu are posibilitatea de a merge la farmacie să își cumpere medicamentele de pe rețetă. La finele anilor '90 nu se prime-au medicamente din afara penitenciarului, totul era achizitionat de penitenciar. Un alt aspect profesional la care eu trebuia să mă adaptez era munca cu tabletele, în spital am lucrat în proporție de 99% din situații doar cu fiole și perfuzii.
Ofițerii responsabili cu pregătirea militatară veneau zilnic pe la cabinetul medical dar nimeni nu îmi explica nimic despre ce înseamnă viața de militar, când îi rugam să-mi dea să citesc mi se răspundea lasă că tu ești asistentă medicală, nu îți trebuie ție asta.
După primul sfârșit de sâptămână petrecut la mama acasă colegul meu de tură, asistent medical și el mă întreabă "te-ai trecut în registrul de părăsire a garnizoanei?" Ceeee?! Încet, încet am aflat ce înseamnă acest grad de plutonier, dincolo de uniformă, care între noi fie vorba, pe motiv că noi compartimentul medical nu venim în uniformă la serviciu, am primit de la magazia de echipament două perechi de pantaloni, o pereche pentru pantof și a doua pereche pentru cizmă și... o geacă de iarnă, restul... când vom avea. Sacoul din această fotografie pentru legitimație și dosarul militar nu mi-a aparținut niciodată, l-am primit cu împrumut pentru fotografie. Aveam să aflu mai multe despre viața de militar după ce m-am împrietenit cu cel care avea să îmi devină soț, el fiu de ofițer de armată, gestionar al armamentului de serviciu, m-a chemat la magazia de armament în primele mele săptămâni de serviciu ca să îmi dea tichetul de armă și să îmi prezinte pistolul meu. De ce oi fi avut eu tichet de pistol nu știu nici acum?! Toți subofițerii, când aveam trageri, trăgeam cu pușca, doar ofițerii cu pistol. Subofițerii din pază prime-au pistoale în misiuni de escortare, asistenții medicali nu eram înarmați la misiunile de escortare decât în situații excepționale. Eu personal nu reușesc să încarc pistolul carpați, în afară de momentul când am primit tichetul de armament am mai ținut un pistol carpați în mână de două ori în peste 21 de ani de serviciu.
Personalul din penitenciar predominant masculin, la angajare am fost cea mai tânără femeie care lucra în sectorul de deținere și unica care nu eram căsătorită, peste câteva luni au fost angajate două psiholoage, penitenciarul din Arad a fost primul peniteciar care a angajat un preot și psihologi, cele două erau mai tinere ca mine și una dintre ele era și ea necăsătorită. În primele luni de serviciu colegi și deținuți își făce-au cu toții drum la cabinetul medical. Deținuții au aflat cine sunt, cum mă cheamă și de unde vin de la un fost elev din Galșa. După terminarea liceului cum nu am intrat la facultate am lucrat din noiembrie până în iunie anul următor suplinitoare la școala din Galșa, am predat biologie și agricultură. Unul dintre foștii mei elevi a făcut o prostie și a ajuns deținut. Deținuții din Pâncota nu au ajuns până în clasa a cincea când ar fi avut-o profesoară pe mama mea, nici nu locuiau în zona unde locuiau părinții mei și nu m-au cunoscut.
Într-o sâmbătă prin luna mai mă sună de la penitenciar că a fost internată o femeie în spital iar conducerea unității au dat ordin să mergem asistentele medicale să o păzim la spital. Eram atunci patru asistenți medicali, doi bărbați și două femei, eu și o colegă mai în vârstă. Mă întreabă cel care a sunat ce aleg să mă duc duminecă pe zi sau de noapte la spital, am ales tura de noapte. După două ore sunt sunat-ă din nou, s-au schimbat ordinele, asistentele vom face serviciu pe secție și femeile din pază vor merge la spital. Am dat telefoane pe la colege să primesc cămașă, cravată, pălărie și bluzon ca să-mi completez ținuta militară. La ora 19 am intrat deserviciu, l-am rugat pe ofițerul de serviciu să treacă pe la mine să îmi spună ce trebuie să fac. Nu a venit, pe atunci funcția de OFIȚER DE SERVICIU era îndeplinită de subofițeri, din cei bătrâni care nu aveau liceul absolvit, pentru ei eu cu liceul și școala postliceală de trei ani li se părea că sunt mult mai școlită decât ei, nu a îndrăznit să vină să facă militărie cu mine. Am căutat în biroul supraveghetoarei tot ce era de citit: caietul postului, consemnul postului, programul, în caietul cu programul găsesc scris la ora 23 STINGEREA și la ora 04:30 DEȘTEPTAREA. Puțin înainte de ora 22 ofițerul de serviciu îmi aduce deținutele de la popotă care aveau o cameră separată. După vreo jumătate de oră femeile de la popotă mă roagă să le sting lumina dar să le las televizorul, toate televizoarele aveau prizele pe culoar, nu în camerele de deținere. La ora 23 am stins TOATE becurile din celulele deținutelor și am scos din priză televizoarele. Târziu în noapte când nu am găsit ce să mai fac, în biroul supraveghetoarei nu exista nimic decât o masă de birou și un singur scaun, biroul era îngust încât scaunul era lipit de calorifer când erai așezată pe scaun, nici măcar un aparat de radio nu exista, târziu în noapte am ieșit în curtea secțiilor de bărbați în speranța că vreun coleg e la o țigară și mai schimb o vorbă. Stupoare TOATE camerele de deținere aveau lumina aprinsă! În sinea mea îmi spun acum fie ce-o fi nu le aprind luminle în capul nopții. Am aprins luminile la ora 04:25 după care am sunat DEȘTEPTAREA. După două zile un coleg care era escortă la punct de lucru în agricultură venind la cabinet îmi spune că le-a plăcut la deținute cu mine pe secție că le-am stins lumina, întrebând de unde știe mi-a răspuns că le-a auzit când se întrebau cele din camere diferite dacă "și vouă v-a stins lumina?" Am aflat apoi că lumina "de veghe" nu se stinge, camera de popotă era singura care aveau aprobare să li se stingă lumina, dar în caietele găsite în biroul supraveghetoarei nu scria asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu