Jurnal de pensionar. Episodul 10 - 13 septembrie

 

                Mentorul soțului meu în ceea ce privește munca de penitenciar a fost AUREL DOGAR, unul dintre cei patru subofițeri care îndeplineau la data angajării mele în Penitenciarul Arad funcția de OS ofițer de servici, echivalentul funcției de astăzi Șef de tură, funcție de ofițer în aceste zile. La data angajării mele eram pe statul de plată între poziția 210-220, aceștia erau toți angajații penitenciarului, incluzând și serviciul pilot de PROBAȚIUNE care funcționa în cadrul penitenciarului. Ofițeri erau undeva între 20 - 30 de la comandant până la ultimul absolvent al Academiei de Poliție repartizat la Arad. În 1997 la penitenciarul Arad se lucra pe patru ture în schimburi de 12 ore alternate 12 ore de serviciu de zi, 24 ore liber, 12 ore serviciu de noapte 48 de ore liber. Pe lângă aceste patru schimburi erau cei de la birouri, reeducare, medical, logistică și plutonul de escorte care escortau deținuții la muncă. Angajații bărbați și militari de la birouri făceau "grupe", asta înseamnă că în ziua respectivă lucrau 12 ore, nu 8 și puteau să fie puși să escorteze deținuți la spital sau la consulturi de specialitate în policlinici. Pe timp de noapte "grupă" făceau câte patru bărbați din schimbul care a fost în serviciu ziua. Escortarea deținuților la instanțele de judecată se făcea de către cei din schimburi, în cea de a doua zi din cele 48 de ore libere după tura de noapte erau chemați prin rotație pentru instanțe. Serviciul pe patru ture era însă o noutate și în anul 1997 se desfășura doar în puține penitenciare din țară, în cele unde se lucra pe trei ture se lucra 12 cu 24 de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Escortarea deținuților la instanță se făcea tot de către cei ce lucrau pe schimburi, dimineața instanță și de la ora 19 începea tura de noapte.

                În aceste condiții de serviciu colegii se cunosc mai bine decât rudele, petrec împreună mai mult timp decât cu cei mai apropiați membrii ai familiei. În cei șapte ani în care deja soțul meu lucra la penitenciar până când am venit și eu în această echipă, el lucra pe tură împreună cu Aurel Dogar, Aurel OS și Nicu SSC șef de schimb. Întreaga familie a lui Aurel îl cunosc pe Nicu despre care Aurel spune că este copilul lui de suflet, soție, copii, cumnați, cumnate și nepoți. 

                 Întâmplarea a făcut că noaptea aceea de duminică spre luni când eu am fost supraveghetoare pe secția de femei a fost tura în care șef de tură  era Aurel Dogar, un om blând, credincios, fiul lui a făcut seminarul teologic și facultatea de teologie în cadrul Universității Aurel Vlaicu Arad. Uneori mă întreb cum a ajuns un om atât de blând să lucreze în sistemul penitenciar în anii comunismului?! Nu l-am văzut furios niciodată, nu l-am auzit înjurând. E de înțeles de ce nu a venit să mă controleze întreaga noapte, la vremea aceea abia îndrăznea să îmi spună pe nume, abia după ce a aflat de la Nicu despre relația noastră a trecut de la domnișoara asistentă la părintescul fata mea.

                 Bunicul meu matern era născut pe 14 septembrie, Ziua Crucii, cât timp bunicul a fost în viață  invariabil în 15 septembrie, prima zi de școală, în timpul ceremoniei de deschidere a anului școlar mama își amintea că ieri a fost ziua tatălui ei și ea a uitat să îl sune. În mod similar de când Aurel Dogar s-a pensionat, după ce a fost operat pe cord deschis la Clinicile de Chirurgie Cardiacă de la Pădurea Verde Timișoara, noi ne aminte-am că pe 13 septembrie a fost ziua lui Aurel Dogar a doua zi. Anul acesta 2024 este primul an în care chiar dacă ne amintim nu mai putem să îl sunăm, putem doar să îi aprindem o lumânare în cimitir. 

                  În anii după pensionarea lui Aurel și până la pensionarea noastră nu l-am căutat prea mult, la vreo doi sau trei ani de când era pensionar împreună cu o altă familie de colegi care au lucrat și ei cu Aurel pe tură, ne-am dus în Ajunul Crăciunului să-l colindăm, i-au dat lacrimile când ne-a văzut și tot ce a reușit să îngaime a fost "copii mei". După ce și eu m-am pensionat  ne-am alăturat unui grup de pelerini și lunar facem câte un pelerinaj pe la mănăstiri în toată țara, în grupul acesta am venit datorită familiei de colegi cu care l-am colindat pe Aurel și am găsit acolo câțiva foști colegi care pensionari acum se bucură de libertatea de a vizita mănăstirile României, nici regimul comunist nu mai interzice credința, nici programul nenormat de militar nu le fură viața de familie. Era deci normal ca în acest grup să fie și Aurel, el și familia sa sunt oameni credincioși chiar dacă fiul său a făcut carieră în alt domeniu nu ca preot. Fotografiile sunt din pelerinajul lunii august 2023, Nicu și Aurel pe Faleza din Tulcea și toți trei în fața paraclisului de la Catedrala Mântuirii Neamului București. În primele zile ale lui decembrie 2023 eu am fost într-un pelerinaj de trei zile în județele SB, BV, PH, IF, București, TR și DJ, Aurel nu a venit atunci cu noi. Două săptămâni mai târziu grupul a făcut un pelerinaj de o zi, duminica în județul Hunedoara, noi nu am fost, vizita-sem de mai multe ori toate acele mănăstiri, Aurel a fost, pe aleea ce urcă spre mormântul celui care v-a fi canonizat în anul 2025, Arsenie Boca i s-a făcut rău, a venit ambulanța dar în spitalul orășenesc din Hațeg a murit la 17 decembrie 2023, avea doar 68 de ani, a fost al treilea coleg de această vârstă, 68 de ani, pe care l-am pierdut în 2023, în ianuarie CISMAȘ IOVU, în iunie BOTOFAN IULIAN și în decembrie DOGAR AUREL. Pe fiecare în parte i-am privit ca pe mentori în ceea ce privește specificul muncii într-un penitenciar, ei toți trei mă priveau ca pe copilul lor, toți trei erau bărbați blânzi chiar dacă la început mustața, vocea puternică și tenul creol al lui Iovu m-au speriat puțin, până când am înțeles că e doar o mască.

                 În trei luni noiembrie și decembrie 2022 plus ianuarie 2023 am pierdut ȘASE foști colegi de 47, 48, 53, 49, 68 și 90 de ani.