În cei peste 21 de ani lucrați ca subofițer/agent de (Poliție) penitenciar(ă) am avut tot felul de colegi. Pentru mine cu toții de la comandant/director până la ultimul angajat au fost și sunt,chiar și acum,colegi. Când m-am alăturat cabinetului medical am fost al patrulea asistent medical, venirea mea a egalat balanța, am găsit acolo o colegă, mai în vârstă din întreg colectivul compartimentului medical și doi colegi bărbați asistenți medicali, băieții erau intrați în sistem doar cu un an înaintea mea, în 1996. Pe lângă cei patru asistenți compartimentul nostru cuprindea trei medici, medicul șef medic primar specialitatea medicină internă, o doctoriță specialitatea medicină de familie și o doctoriță stomatoloagă. Medicalul eram considerați "operativ", adică din aceași categorie cu paza, biroul evidență deținuți și organizarea muncii, primeam la salariu spor de pericol DGP 30%, logistica și administrativul primeau doar 25% acest spor, în administrativ existau și angajați civili, care nu aveau grad militar. Am înțeles că înainte de 1989 diferențele între civili și militari la salariu era nesemnificativă, aproximativ 100 de lei mai puțin pentru civili dar în compensare civilii nu aveau restricțiile și obligațiile militarilor, nu erau obligați să facă ore suplimentare ca militarii, ore neplătite , munca militarului nu era normată și a continuat să rămână nenormată până la demilitarizarea Poliției Penitenciar și transformarea acestora în Funcționari Publici cu Statut Special, statutul special a păstrat majoritatea interdicțiilor și a obligațiilor militare. Militarii și funcționarii cu statut special din poliție nu au dreptul să adere la partide politice, militarii nu au dreptul la organizații sindicale, funcționarii publici cu sau fără statut special au acest drept, miltarii nu au dreptul la un al doilea job, nu au dreptul să facă parte din consilii de conducere ale unor firme, companii fie ele private sau de stat. Funcționarii public cu statut special au reușit cu greu, după multe eforturi din partea sindicatelor, să câștige dreptul unui al doilea serviciu dar cu anumite condiții, condiții care în dulcele stil românesc nu au fost nici acum clarificate din perspectivă legală. După 1990 diferențele salariale între militari și civili s-au accentuat până când s-a ajuns ca militarii să primească un salariu aproape dublu față de civili. Atunci când diferențele au fost atât de mari comandantul, ca un tată de familie, s-a luptat să transforme toate funcțiile în funcții militare și după ce personalul civil s-au pensionat aproape că nu am mai avut decât personal militar.
În România anilor '90 penitenciarele nu au externalizat nici un serviciu, de fapt nici acum nu sunt externalizate servicii, există doar colaboratori, cu care se fac diverse activități împreună prin colaborare. Aceasta face ca într-un penitenciar să existe aproape orice meserie în rândul angajaților. În rândul pazei au fost și sunt în continuare foarte valorizați sportivii, de fapt la accederea în sistem se dau probe sportive serioase. Cum în anii comunismului pentru a accede în sistemele militare se cerea pentru cei care nu au absolvit un liceu militar o vechime minimă în câmpul muncii la admiterea în școlile militare de subofițeri, maiștrii militari, colegii mei aveau în trecutul lor profesional tot felul de meserii și locuri de muncă.
Penitenciarele sunt obligate prin lege să ofere persoanelor custodiate, deținuții, cazare, să îi escorteze la tribunalele unde aceștia au procese, să le ofere asistență medicală, hrană, servicii de spălătorie, să le faciliteze legăturile cu familia prin primirea de corespondență, pachete și vizite, în incinta fiecărui penitenciar există un compartiment special destinat pentru vizitele deținuților. În anii '90 condițiile pentru primirea corespondenței, a pachetelor și a vizitelor erau extrem de stricte și limitate. După aderarea României la UE filozofia execuțional penală s-a schimbat enorm de mult și se schimbă cu fiecare an ce trece. Acum după pensionare urmăresc pe internet activitatea foștilor mei colegi și mă bucur să văd că aceștia dau dovadă de multă empatie, depun eforturi serioase pentru a îi ajuta pe cei custodiați să păstreze legătura cu familiile lor, să îi motiveze spre reinserție socială.
În anii '90 transferurile între penitenciare sau spre spitalele penitenciar se realizau în principal cu vagonul penitenciar. Un vagon special compartimentat care se atașa trenurilor de persoane, avea trasee fixe prin țară și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni. Personalul care deservea acest vagon penitenciar erau angajați la București dar asemenea marinarilor petreceau mai mult timp călătorind în țară cu acest vagon decât acasă cu familiile lor. După anul 2000 s-a renuțat la vagonul penitenciar și s-a trecut la transferuri efectuate cu mijloace auto.
Cu toate astea au fost și în anii vagonului penitenciar și acum transferuri care trebuiau făcute individual, dintr-o mulțime de motive. Aceste misiuni individuale prin țară au fost și continuă să fie misiuni cu un mare risc, extrem de solicitante pentru personalul de penitenciare. În cei peste 21 de ani am participat la mai multe misiuni de transfer al unor deținuți la spitale penitenciar fie la București Jilava, București Rahova sau Spitalul Penitenciar Dej. Am dus în transfer femei diagnosticate cu tuberculoză pulmonară dar și bărbați. Echipa unui asemenea transfer era alcătuită din șef de escortă, șofer, asistent medical, uneori, extrem de rar eram doar asistent medical și șofer dacă deținutul/a transferat era cu un grad mic de pericol de evadare.
Specialistul numărul unu în misiuni independente al Penitenciarului Arad în primii mei ani de serviciu a fost BĂNIȘOR TOMA, cunoscut pentru colegi ca nea Beni sau simplu Beni și pentru deținuți tata Beni. În tinerețea sa Toma Bănișor a fost atlet, sportiv de performanță cu multe competiții nașionale, balcanice, europene și mondiale căștigate. Originar din județul Buzău, cu activitate sportivă la Clubul Dinamo București, anii de sport și-au pus amprenta pe caracterul și felul lui de a fi, un om dintr-o bucată, cu un temperament coleric, curajos în luarea deciziilor, care își asuma deciziile sale indiferent de consecințe. Beni reușea totdeauna să relaționeze bine cu deținuții fie ei recidiviști, considerați a fi periculoși și recalcitranți, a reușit să îi determine să lucreze bine atunci când era șef punct de lucru indiferent că asta a fost în agricultură, în construcții sau la reabilitatrea căii ferate Arad Deva. A făcut zeci de misiuni de transfer a deținuților în alte penitenciare sau la spitale penitenciare. A avut deseori curajul de a fi nonconformist fie că asta a însemnat să mâncăm o ciorbă de burtă pe traseul Arad-București cu toții: șofer, escortă, asistentă și deținută sau de a opri pentru o jumătate de oră la casa mamei deținutului pe care îl transfera.
Nu știu cum a fost înainte de 1989 ori cum a fost în alte penitenciare dar la Arad majoritatea personalului se purtau cu umanitate cu deținuții atâta timp cât și aceștia se comportau corect înțelegând prin corect că nu încercau să șantajeze emoțional personalul spre a primi avantaje nepermise de lege și regulament.
De la sine înțeles că după doar câteva luni de serviciu m-am întâlnit cu foștii deținuți și deținute și afară. Unii dintre ei se făceau că nu ne văd, nu ne cunosc de parcă ne scria pe frunte unde lucrăm și atunci când nu eram în uniformă și salutând ar fi anunțat pe cei din jur că ei au trecut pe la penitenciar. Majoritatea dintre ei însă ne salutau discret, pe bărbați cel mai des îi salutau cu "Să trăiești tată", într-o sâmbătă, după ce eu am născut, soțul meu și cumnatul s-au dus în piață la Pâncota, tot la câțiva metri și câteva persoane unul îl saluta pe soțul meu cu Să trăiești tată, la un moment dat acest salut l-a intrigat pe cumnatul și a întrebat: de ce te salută toată lumea pe tine așa?! Țin minte că într-o zi eu și soțul ne-am dus la cumpărături, eram însoțiți de fiica noastră care atunci era la grădiniță, după ce am terminat de târguit ceea ce doream am intrat într-un local lângă cea mai cunoscută piață a Aradului și am mâncat niște mici și am băut o bere, la o masă vecină doi bărbați însoțiți de o fetiță cam de vârsta fiicei noastre, fiica noastră avea mâna plină cu dulciuri, i-a dat și fetiței, când aceasta s-a apropiat de ea, o ciocolată, după câteva minute chelnerița ne-a adus încă un rând de bere, mirați i-am spus că nu am mai comandat, ea a replicat este plătită de domnii de la masa alăturată, erau doi frați, foști deținuți iar micuța era fiica unuia dintre ei.
Pe 9 octombrie era ziua lui Beni, anul acesta ar fi împlinit 67 de ani, el s-a oprit la 63 în anul pandemiei. Beni s-a pensionat de mulți ani, a făcut un cancer de vezică urinară, a fost operat, i s-a făcut vezică de substituție dintr-o ansă de intestin. După câțiva ani cancerul a recidivat la colon, a fost din nou operat, a făcut chimioterapie, radioterapie. În tot acest timp nu a renunțat la iubirea vieții lui, la sport.Cu câțiva ani înainte de a se îmbolnăvi s-a organizat un concurs sportiv cu personalul de la penitenciare, atunci când a dorit să se înscrie la atletism a fost refuzat pe motiv că nu există categoria de vârstă bunici, era alb complet la păr. S-a dus acasă și a pus-o pe soția lui să îl vopsească la păr, prima vopsea a dat părului său o culoare morcovie, a cumpărat o altă vopsea și de data asta a ieșit negru. A doua zi pe tramvai s-a așezat alături de el un coleg de serviciu, a privit foarte intrigat la uniforma militară dar nu a spus nimic pentru că nu l-a recunoscut, doar când a vorbit l-au recunoscut colegii. În primii ani după pensionare când au început să se organizeze competiții sportive între penitenciare, cu personalul din penitenciare, colegele tinere l-au rugat să le antreneze. După alți cîțiva ani fiul uneia dintre concurentele de la atletism la concursurile dintre penitenciare a vrut să dea admitere la o școală de poliție, l-a rugat pe Beni să îl antreneze, a acceptat și băiatul a reușit cu brio. După aceea an după an a avut câțiva tineri care l-au rugat să îi antreneze pentru probele sportive, o făcea cu drag, nu cerea bani niciodată, doar o sticlă de bere la doi litri. Îmi amintesc că atunci cănd câte un învățăcel nu mergea cum ar fi vrut el o lua pe fiica mea, fina lui care atunci era elevă de gimnaziu, la antrenament și dacă îl întrecea pe elevul lui îl rușina. Ultima recidivă a fost o tumoră sublinguală, a făcut din nou chimioterapie și radioterapie dar după ce le-a finalizat pe toate a regresat și la puțin peste o lună după ce a împlinit 63 de ani a murit.
.jpg)
.jpg)
