Jurnal de pensionar Episodul 9 Decese

          În prima mea lună de serviciu a fost cât pe ce să merg cu un deținut în transfer la Spitalul Jilava. Deținutul  de vreo treizeci și ceva de ani, depresiv, cu o hepatită cronică reactivată, l-am însoțit la consulturi de specialitate la una din policlinile din oraș, în 1997 în Arad nu existau policlinici private, la cabinetul de medicină internă o doctoriță tânără care doar ce își adăuga-se "specialist" pe parafă, pune pe scrisoarea medicală a deținutului vreo 4-5 diagnostice, toate cu semnul întrebării. Omul meu care era oricum în depresie, în prima parte a pedepsei era vizitat regulat de familie dar în ultimii doi ani deloc vizitat, vizita la tânăra și speriata doctoriță (nu m-am lămurit ce a sperit-o mai tare diagnosticele probabile ale deținutului sau condiția de deținut a acestuia) rămâne convins că el sigur are SIDA și nimeni nu are curajul să îi spună în față. Spre norocul meu examenul pentru carnetul de șofer al colegului meu de tură, proba practică, se amână din motive legate de vreme și merge el în transfer. A doua zi când ajung la serviciu întreb dacă au ajuns la Jilava cu deținutul, doamna doctor sună la centrala telefonică ca să întrebe la ce oră au sunat colegii că au predat deținutul la Spitalul Penitenciar București Jilava? I se răspunde că nu au ajuns, deținutul s-a spânzurat în mașină și au rămas colegii la Sibiu... Din motive tehnice salvarea penitenciarului, botezată de personal Samantha, o Dacie 1310 brek modificată în ambulanță transport pacienți, moștenire din anii comunismului era defectă. Prin urmare deținutul a fost trimis în transfer cu unul din camionetele tip teve modificată și aceasta, în spate era un compartiment pentru deținuți, fără ferestre, doar cu o trapă de aerisire, peretele care separa compartimentul pentru deșinuți de cel destinat escortelor era metalic, fără ferestre, moștenire și această mașină ca aproape toate mașinile penitenciarului Arad din anii comunismului, drept urmare în compartimentul din spate nu exista nici o sursă de încălzire și transferul nostru s-a făcut în luna decembrie 1997! Mașina fiind veche și folosită intens când au ajuns pe la Sibiu au intervenit ceva probleme tehnice care au făcut să intre într-un service auto la marginea Sibiului, escorta împreună cu deținutul au intrat într-un bar, escorta i-a luat deținutului o cafea și un sandwich cald cât timp au așteptat reparația mașinii. Când totul s-a terminat au urcat deținutul în mașină, i-au spus să se culce pentru că nu vor mai opri până la București. La ieșirea din Sibiu escorta are o presimțire, îi spune șoferului să tragă pe dreapta la prima parcare ca să vadă ce face deținutul. Când au deschis ușa spre compartimentul pentru deținuți au înlemnit, părea că deținutul vrea să sară la escortă, a dus mâna la pistol, a observat însă ceva alb în jurul gâtului deținutului, acesta era în genunchi și aplecat spre ușă, dintr-un cearșaf și-a făcut juvăț, l-a agățat de trapa pentru aerisire, s-a așezat în genunchi și s-a aplecat spre ușă pentru a se spânzura.L-au dat jos din juvăț, au ajuns cu el la Spitalul Județean Sibiu dar nu a mai putut fi resuscitat.

           Cu ocazia asta am aflat că la TOATE decesele petrecute în timpul detenției se face autopsie, indiferent ce vârstă și ce diagnostic are deținutul și că dosarele deținuților decedați în penitenciar se păstrează în arhivă permanent.

            În primăvara anului 1998 una dintre deținutele ce lucra la popota cadre m-a chemat în bucătărie ca să îmi arate că are un nodul la sân. Când revin în cabinet îî spun doamnei doctor, o cheamă pe deținută și o consultă, se confirmă prezintă la unul dintre sâni o formațiune tumorală cu un diametru de 1-2 centimetri. Aceasta se întâmpla după tura de noapte făcută de mine în rol de supraveghetoare pe secția de femei. I se face biopsie deținutei, aceasta confirmă malignitatea tumorii, cancer. Sunt desemnată să o însoțesc pe deținuta pacientă la prezentarea la comisia medicală la Spitalul Județean Arad, în comisie mai mulți medici de specialități diferite: oncolog, internist, chirurg, anatomo-patolog. Locțiitorul pentru pază și regim decide să nu dea nici o escortă, merg eu și șoferul, când întreb cine ia pistol mi se răspunde "nu luați, asta nu fuge nici dacă o împingeți de la spate". Așteptăm mai mult de o oră până se întrunește comisia, deținuta mă întreabă cât este ceasul din cinci în cinci minute îngrijorată că are gogoși la desert să ne dea la masă și nu îi mai dospește aluatul, ne cunoștea toate preferințele întregului personal, alergiile și intoleranțele, socotea turele și pregătea pentru cei cu intoleranțe un meniu diferit cu aceași grijă ca a unei mame. La comisie o consultă, tumoarea are deja un diametru de 3-4 centimetri, o trimit cu șoferul la mașină și rămân doar eu să discut cu medicii, oncoloaga care i-a făcut biopsia și care știa că este condamnată pentru omor deținuta, ridică problema că biopsia are doar 80% certitudine și femeia e condamnată pentru omor și dacă nu are cancer și ei o pun în libertate?! Le răspund că nu o pun ei în libertate cum nu o punem nici noi, o pune instanța, ei pun doar diagnosticul și pentru asta au făcut atâta școală. Comisia recomandă operația și examenul histo-patologic din produsul extirpat, ultima parafă o pune chirurgul și îmi dă scrisoarea medicală, luând hârtia îi spun chirugului: "mâine o internăm pe secție la dumneavoastră să faceți ceea ce ați decis". Acesta se revoltă, de ce la noi există spital penitenciar la București, în tinerețe domnul doctor a fost medic militar, am replicat că această femeie are CINCI copii acasă și dacă e de murit v-a muri acasă, cu copii ei la capul patului, nu în pat de pușcărie nici la Arad și nici la București! A doua zi doamna doctor s-a dus personal să o interneze la chirurgie, chirurgul de la comisie m-a cerut să fac pază la spital, la revenirea în cabinet m-a întrebat ce i-am spus medicului că i-a plăcut de mine. Deținuta a fost operată, examenul histopatologic a confirmat cancerul, a fost pusă în întrerupere de pedeapsă în luna august 1998, a murit acasă în județul Bihor în aprilie 1999 în timpul prelungirii întreruperii de pedeapsă.

          Era în 1999, primele zile ale unei luni iulie ce își merita numele popular de luna  lui cuptor din prima zi. Zi de consultații la secția întâi. Domna doctor a primit un telefon de la medicul șef, îi era rău, a avut probleme la spital. Medicul șef era medic primar medicină internă, absolvent de medicină militară în capitală, specializarea finalizată la Timișoara, avea săptămânal o zi de spital când lucra la Spitalul Județean Arad secția de gastroenterologie. Doamna doctor m-a lăsat singură, nu mai țin minte de ce colegul meu de tură asistent medical nu era la serviciu. Eu eram însărcinată în 19-20 de săptămâni. Îmi vine un deținut 32 de ani care acuză simptome de genul spasmofiliei, îi dau ceva gen Magne B6 și îl trimit la cameră. Când supraveghetorul a vrut să îl bage pe cameră deținutul leșină și mi-l aduc înapoi pe brațe, deținutul de la cabinet, de profesie tehnician aparatură medicală începe să-i facă masaj cardiac, eu îi pun o pipă Gudel și încep să-i fac respirație artificială, suflu, se vede pe cutia toracică că se ridică dar... nu mai expiră. La autopsie s-a constat cauza decesului un imfarct masiv de perete septal, peretele unde este toată rețeaua nervoasă a inimii. Ulterior fratele deținutului, încarcerat și el, a mărturisit că fratele lui se simțea rău de câteva zile dar nu a spus nimic, era fotbalist înainte de detenție la Șiria și a vrut să joace la campionatul deținuților din penitenciar, a murit cu dorința împlinită.

         În cei peste 21 de ani de serviciu în penitenciar au mai fost deținuți care mi-au murit în brațe sau au ajuns la UPU Spital Județean  Arad  respirând dar au murit acolo, nu i-am uitat pe nici unul așa cum nu i-am uitat nici pe pacienții care mi-au murit în brațe la spital în anii în care am lucrat la compartimentul de hemodializă și la  ATI, adeseori în pelerinajele pe la mănăstiri aprind câte o lumânare pentru pacienții mei morți și pentru colegii trecuți în lumea celor adormiți, unii în anii în care am fost în serviciu și unii de când am trecut în rezervă.

          

Jurnal de pensionar Episodul 8 " Închisoarea noastră cea de toate zilele" perspectiva angajutului

                    Îmi vine în minte un urs care timp de câteva decenii a trăit într-o grădină zoologică, într-o cușcă de doar câțiva metrii pătrați și când, la bătrânețe, a ajuns în sanctuarul de la Zărnești, în libertate el continua să se învârtă în cerc pe un spațiu egal cu cel al cuștii din care a venit. "Zidurile" acelea între care a trăit timp de zeci de ani s-au înfipt atât de adânc în mintea ursului încât au penetrat inconștientul său și astfel bietul urs nu a mai putut fi eliberat cu adevărat niciodată.

                     Sistemul penitenciar românesc din anii '90 era încă într-o proporție covârșitoare sistemul penitenciar comunist, un sistem ce era o închisoare deopotrivă pentru deținuți ca și pentru angajați. Orice caiet, registru, hârtie ce se completa avea deja în colțul din dreapta sus preinscripționată inscripția SECRET. Gradul de secretizare era de mai multe feluri, ierarhizat. Volumul de muncă al angajaților era foarte mare, nenormat. Toate autorizațiile de funcționare: ale cabinetelor medicale, ale bucătăriilor destinate popotei cadre sau preparării hranei deținuților se obțineau prin circuit intern direct de la DGP. Accesul într-un penitenciar al persoanelor din afara sistemului penitenciar era limitat. Toate aceste secrete nu puteau fi dezvăluite niciodată, nimănui. nici chiar familiei. Adeseori se creionau situații hilare din cauza acestor secrete, noaptea spre dimineață răspunde soția la telefonul fix recent instalat în apartamentul unei familii care a primit cu "ultimul tren" o repartiție pentru un apartament, în 1991 în ultimul cartier construit în municipiul Arad, aude doar o frază simplă "execută săgeata", fiind ora trei dimineața trântește telefonul nervoasă și se întoarce în pat, soțul pe jumătate dormind întreabă cine a fost la telefon, soția răspunde un nebun, a zis execută săgeata, soțul sare ca ars din pat AM ALARMĂ....

                      Personalul nu beneficia de nici un fel de consiliere pentru gestionarea   acestor secrete. Cei mai mulțí dintre ei apelau la consilierea alcoolului. De fapt nici astăzi nu există în unități psihologi care să ofere consilere personalului, doar pentru testarea periodică a acestora și mai nou, după 2020 au fost incluși psihologi în compartimentele de resurse umane. Se muncea în medie între 250-300 de ore lunar, se muncea zi și noapte, zi lucrătoare și zile de sfârșit de săptămână ori sărbători legale. Dacă mai adaugi la aceste ore și pe cele petrecute cu gașca la băutură este simplu să realizezi că bărbații angajați în sistemul penitenciar erau acasă și în familie veșnicii absenți. S-a întâmplat o dată să ne sune directoarea grădiniței pe care o frecventa fetița noastră, seara la ora 18, ca să ne roage să anunțăm familia unui coleg că au uitat să vină după copil la grădiniță și la numărul de telefon pe care îl au la dosar nu răspunde nimeni.

                     Nu este de mirare că rata divorțurilor în familiile angajaților din penitenciar era mai mare decât în rândul populației generale. Unele soții luau copii cu ele când plecau, altele îi lăsau plocon tatălui. Situația fericită era acolo unde bunicii copiilor erau în viață, capabili și dornici să se implice în creșterea nepoților. Copii personalului din penitenciare au continuat să umble cu cheia la gât încă mulți ani după ce alți copii din generația lor nu mai făceau asta. Copii angajaților din penitenciare erau plasați ca mingile de pim-pong de la părinți la bunici sau la diverse bone în anii în care la noi nu se inventa-se sistemul "after school". Poate de aceea după pensionare foștii angajați ai penitenciarelor își doresc nepoți și atunci când Bunul Dumnezeu îi binecuvintează cu nepoți se dedică întru totul creșterii lor, nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a fi alături de nepoți, se bucură acum de tot ceea ce au pierdut în timp ce copii lor au crescut și ei serveau patria.

Jurnal de pensionar Episodul 7 Vizionarul

 

                         În cei peste 21 de ani lucrați în sistemul penitenciar am  avut vreo 9-10 comandanți/directori, de departe cel mai capabil, un vizionar, a fost regretatul col (r) BUCUR MARIN.

                         În anii de școală sanitară și în cei patru munciți în spital am avut permanent discuții în contradictoriu cu asistentele care ne predau tehnica îngrijirii bolnavului, cu asistentele șefe și cu cei de la Colegiul asistenților medicali. Discuții generate de "în străinătate totul se face de câtre asistentă", am încercat, de cele mai multe ori în zadar să le arăt că în țările francofone pentru cadrele medii din sănătate se folosește termenul infimiere, în zona anglofonă termenul nurce și în zona germană krank schwester dar asta nu înseamnă că în spitalele acestor țări nu există categorii diferite de infimier/nurce. În ultimul an de școală sanitară am avut un curs de o săptămână ținut de asistente șefe venite din SUA, Denver Colorado. Cum eu am făcut în școală engleză din clasa a doua până inclusiv în școala sanitară, stăpânesc această limbă destul de bine. Traducătoarele noastre, niște femei nu erau nici profesoare de engleză și nici cadre medicale așa că la un moment dat s-au încurcat și eu am tradus. Am putut discuta direct cu americancele și le-am întrebat câte forme de școlarizare și grade de asistente/nurce sunt în SUA? Cel puțin TREI forme de bază de pregătire: ceva gen școlile noastre profesionale și absolventele se intitulează simplu "nurce", cele care au terminat liceul pot să urmeze fie o școală postliceală de trei ani fie un colegiu de patru ani la finalul acestor două forme de școlarizare vor da un examen, gen examenul românesc de licență, intitulat BACALAUREAT ÎN NURCING, absolventele se intitulează "bacalaureat nurce". Mi s-a părut foarte interesant când am aflat că în spitale nu se făcea nici o diferență între absolventele de școală postliceală și cele de colegiu, programa de studiu este aceași doar că la școala postliceală este un program mai încărcat și se frace în trei ani acelaș lucru care se face la colegiu în patru ani. Opțiunea diferă în funcție de starea materială a candidatei, dacă aceasta își permite să studieze patru ani sau se grăbește să ajungă mai repede pe salar. După un an de muncă pe o anumită secție se dă un examen, cum se dă în România la finele perioadei de asistent medical debutant și ești specializat în domeniul lucrat, după minim cinci ani vechime, timp în care dacă tu vrei poți să te specializezi și în alte domenii, poți merge să faci o supraspecializare pentru asistente șefe, această specializare se face în minim doi ani și maxim cinci ani, în funcție de cele care pot să renunțe la serviciu și pot termina în doi ani și cele care fac în paralel cu serviciul și vor prelungi perioada de specializare, pentru aceasta ai de audiat niște cursuri și de dat niște examene, ordinea lor este lăsată la latitudinea studentei, cursurile sunt despre managmentul conducerii, psihologie, contabilitate, nu sunt cursuri de specialitate îngrijire bolnavi, această pregătire se face în școala postliceală sau colegiu.

                      Personal am convingerea că bariera lingvistică a făcut ca acele asistente ce au putut să meargă în străinătate în primii ani '90  a determinat aceste confuzii, neînțelegerea cu adevărat a felului cum sunt organizate îngrijirea bolnavilor în acele țări vizitate.

                      Când m-am transferat la penitenciar am avut surpriza să întâlnesc un comandant foarte inteligent care a adus în Penitenciarul din Arad practici întâlnite în vizitele sale făcute în străinătate și asta cu foarte mulți ani înainte de a ne gândi noi ca țară la aderarea la UE. La finele anului 1997 în penitenciarul Arad funcționa un program pilot de probațiune, inspirat de serviciul britanic de probațiune. Personalul din pază era instruit pe tehnica "o greșeală o pedeapsă", nu li se făceau rapoarte de pedepsire deținuților pentru autovătămări considerând că aceștia trebuiesc ajutați nu pedepsiți. Cei mai bătrâni din personal mai cârteau adeseori afirmând că e prea mare democrația în pușcărie. Pe mine m-a impresionat foarte mult dedicarea lui față de sistemul în care lucra, era prezent la serviciu șapte zile din șapte atunci când nu era plecat din țară și atunci când se întorcea dintr-o deplasare suna la unitate din vamă. Penitenciarul din Arad a fost primul penitenciar din România care a avut un preot angajat pe statul de plată, primul penitenciar românesc care a angajat psihologi, pentru început au fost personal civil și preotul și psihologii, în statul de funcțiuni militar, moștenire din anii comunismului nu existau funcții pe capelan ori de psiholog dar colonelul Bucur în vizitele făcute în țările vest europene a înțeles rolul lor și a angajat și astfel a pus temelia modernizării sistemului penitenciar românesc.

                       Faptul că l-am apreciat a făcut ca cel mai amar gust să îl am atunci când colonelului Bucur i s-a forțat mâna să se pensioneze, să părăsească sistemul căruia i-a fost atât de dedicat încât a neglijat toate celelalte aspecte ale vieții sale dar niciodată profesia. A fost destituit de la comanda penitenciarului printr-o telegramă, o telegramă care informa că "începând cu primirea prezentei..." și destituia din funcții de comandanți mai mulți comandanți din penitenciarele românești, pe ceilalți nu i-am cunoscut pe nici unul dar pentru nerecunoștința acestui sistem față de colonelul BUCUR MARIN am simțit că brusc am băut pelin și gustul acela amar îl simt prezent chiar și acum la cinci ani după pensionarea mea și la tot atâția  ani de la decesul colonelului.

                      Am încercat în toată viața mea să îi apreciez pe oamenii cu care lucrez pentru părțile lor bune, să cultiv părțile bune în cei apropiați mie și să accept cele pe care nu le consider bune așa cum și părțile mele care nu sunt bune sunt acceptate de cei din jurul meu. În spiritul acestei filozofii de viață i-am apreciat pe fiecare comandant/director pentru părțile bune, le păstrez tuturor o amintire caldă dar cel mai mult am învățat despre penitenciare și munca în acest sistem de la colonelul Bucur și asta nu doar pentru că el a fost cronologic primul comandant al meu din această carieră.

Jurnal de pensionar Episodul 6 Alarme, evadări și trageri

            Uneori și nu foarte rar, mă întreb cum am îndrăznit eu să aplic pentru un post la penitenciar când eu am avut de când mă știu oroare de arme și de orice formă de violență, chiar și de violența verbală?! De fapt în momentul în care am aplicat nu am realizat că voi primi grad militar și că asta înseamnă inclusiv trageri cu arma și nimeni dintre cei cu care am interacționat nu au găsit necesar să îmi spună asta. Pentru început nici nu m-am deplasat la penitenciar, am trimis copii după actele mele de studii, cerere și ceea ce mi s-a cerut prin fostul elev al mamei, ofițer în cadrul penitenciarului și prin prietenul pe care mi l-am făcut în timpul cât am avut pacientul deținut la dializă, prieten care lucra acum în compartimentul coordonat de fostul elev al mamei. Când mi s-a transmis să mă prezint la penitenciar l-am întrebat pe prietenul  meu unde este penitenciarul, mi-a spus "la Căpitan Ignat". Eu aveam doar un singur an de când aveam buletin de Arad, înainte de a face Școala Postlicaelă Sanitară drumurile mele în municipiul Arad se limitau între autogară și teatru, în cei trei ani de școală sanitară mi-am extins drumurile pe la spitalele din Arad, în anii '90 toate spitalele Aradului se situau nu foarte departe de arealul cu care eu eram obișnuită, cartiere mărginașe ca Aradul Nou, Alfa, Bujac sau Gai îmi erau cunoscute doar după nume. Prin urmare numele Căpitan Ignat nu îmi spunea nimic, am luat harta orașului și am văzut că strada Eminescu se continuă cu strada Căpitan Ignat până la marginea orașului. Am plecat cu două ore mai repede decât trebuia să ajung la penitenciar pentru că nu știam să ajung cu tramvaiul în zona respectivă și am parcurs străzile Eminescu și Căpitan Ignat, la capătul celei de a doua stradă în fața ochilor mei o șosea și dincolo de ea piața de scânduri a Aradului, nimic care să poată părea a fi penitenciarul. În fața unei case aproape de capătul străzii un bărbat mai în vârstă mătura trotuarul, politicos îl întreb să mă îndrume cum ajung la penitenciar, bătrânul glumeț îmi răspunde " dai și dumneata o spargere undeva domnișoară"... După ce am râs și am precizat că nu așa doresc să ajung acolo mi-a spus să traversez șoseaua și să merg drept înainte pe lângă piața de scânduri care se vede și voi ajunge exact în poarta penitenciarului, zis și făcut.

              În anul 1998 din motive care îmi scapă nu am avut nici măcar o tragere așa că unicul meu contact cu armele a fost atunci când cel care avea să îmi devină soț mi-a dat tichetul de armament și mi-a prezentat pistolul corespunzător acelui tichet. Lucram deja de o jumătate de an la penitenciar și nu știam care este formula de alarmare "executați săgeata" , cam după o jumătate de an  de serviciu relația dintre mine și cel care avea să îmi devină soț a devenit mai serioasă, ușor au aflat colegii de la penitenciar că noi avem o relație.

               Undeva în vara anului 1998, după ce făcusem vreo două misiuni de transfer deținute femei la Spitalul Penitenciar București Jilava, într-o zi de duminecă eram la garsoniera mea împreună cu cel care avea să îmi devină soț, sună telefonul, înainte de a răspunde N îmi spune dacă pe mine mă caută nu sunt aici. Răspund, era colega de la dispecerat, foarte speriată mă întreabă dacă N este la mine că trebuie imperios să vorbească cu el, îi dau telefonul. Un deținut de la fără pază a părăsit punctul de lucru și colega nu știa ce trebuie să facă în caz de evadare. Așa am aflat și eu toată procedura de declanșare a unei alarme.

                Prima tragere la care am participat a fost undeva în aprilie 1999, pe atunci poligonul era în apropierea penitenciarului lângă cartierul Alfa. Poligonul de tragere avea niște stâlpi de beton de înălțime de cel puțin 20 de metri, sus aveau niște traverse de beton ce uneau stâlpii între ei, din cauză că la distanță de doar câțiva kilometrii era aeroportul Arad. În liceu deși pe vremea mea se făcea PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) și trebuia să avem anual câte o ședință de tragere, eu am reușit să mă fofilez și să chiulesc de la aceste ședințe, în patru ani de liceu făcuți la Ineu, în județul Arad, un oraș care avea nu mai puțin de trei unități militare, în patru ani eu nu am fost niciodată în poligon la Ineu, cred că am fost singura elevă din acel liceu care nu am fost la nici o tragere în patru ani și pe cale de consecință nici în Dealul Viilor din Ineu nu am fost în anii de liceu. Tragerea din aprilie 1999 a fost botezul focului pentru mine, prima oară în viața mea în care am tras cu o armă. N a stat lângă mine, mi-a spus cum să îmi fixez arma bine pe umăr și cum să ochesc, aflasem nu știu de la cine că o colegă de la contabilitate nu și-a fixat bine arma în umăr și a suferit o dislocare de mandibulă. Din nu știu care pricină pentru mine a fixa bine în umăr arma a însemnat să trag... după ciori, din traversele de beton ce uneau stâlpii a ieșit fum de fiecare dată când eu am tras. N mi-a spus cu ironie că o să ne pună cei de la poligon să le ducem un sac de ciment să repare traversele, cum nu am fost singura femeie care a tras după ciori i-am replicat că îl lăsăm pe maiorul ... să ducă primul și noi îl ducem pe al doilea, soția maiorului a tras și ea tot după... ciori. În toți anii de serviciu la penitenciar le spune-am șefilor că eu m-am angajat să tratez deținuți nu să îi omor dar dacă doresc să îmi îmbunătățesc indicii de tregere să lipească pe ținte fotografii ale deținuților care ne înjură așa cu siguranță îmi voi îmbunătăți rezultatele, nu au vrut să lipească fotografii.

Jurnal de pensionar Episidul 5 În misiune

               Misiunile, în special cele externe erau extrem de diverse, de la escortarea deținuților la punctele de lucru în afara penitenciarului, în general în anii '90 munci în agricultură, la escortarea deținuților la instanțele de judecată pe la judecătorii din mai multe județe (Arad, Caraș Severin), escortarea deținuților la consultații medicale de specialitate la policlinicile din oraș, supravegherea deținuților internați în spitale civile pe toată perioada internării, transferul deținuților spre spitale penitenciare (București Jilava, București Rahova, Colibași, Poarta Albă, Târgu Ocna, Dej), escortarea deținuților spre sau de la vagonul penitenciar. În anii de început de serviciu al meu în penitenciar transferul între penitenciare se făcea prin vagonul penitenciar, un vagon ce se lega după mai multe trenuri, avea un traseu fix și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni, pentru că atunci când eu m-am angajat la penitenciar un pod CFR între gara Arad Nord și  gara din Aradul Nou, un cartier al municipiului Arad, era în reparație, transferul deținuților pentru vagonul penitenciar se făcea în stația CFR Radna.

              Asistenții medicali participam cu regularitate la escortarea deținuților pentru consulturile medicale efectuate în policlinicile din oraș și la transferul deținuților bolnavi la spitale penitenciare. În primele luni de serviciu eu am participat doar la însoțirea deținuților la consulturi medicale de specialitate la policlinicile din oraș. După câteva luni însă o femeie deținută care muncea la bucătăria popotei cadrelor a fost depistată cu TBC și am fost trimisă în misiune de transfer a deținutei la Spitalul Penitenciar București Jilava. Colegii mei bărbați, care participau foarte des la asemenea misiuni, veneau întotdeauna echipați în uniformă pentru aceste misiuni așa că am venit și eu echipată regulamentar. Ținuta mea militară, care între noi fie vorba îmi venea foarte bine, eu am 174 cm înălțime și nuanțele de albastru ale uniformei îmi scot ochii în evidență, albaștrii și ei, ținuta mea militară a atras toate privirile pe parcursul drumului de la Arad la București dar a lăsat impasibili pe colegii din post control de la intrarea în spitalul penitenciar Jilava, m-au invitat să iau loc pe o bancă afară, aceași bancă pe care stătea și deținuta în așteptarea deciziei internării, am rămas în picioare în acea curte interioară admirând livada cu piersici de la Jilava aflată în proximitate. Între noi fie vorba afară era chiar plăcut, un soare blând de luna mai ne încălzea trupurile în timp ce în incinta post controlului erau resturi de la ultima masă a celor care lucrau acolo pe orice masă. Această lipsă de colgialitate a celor de la București a făcut să îmi crească repulsia mea bănățană pentru mitici, deși am convingerea că nici unul dintre colegii lipsiți de amabilitate din acel post control nu erau născuți în București, simplul fapt că viaț,a i-a adus în capitală îi făcea să ne privească de sus pe noi că suntem "din provincie".

            La un moment dat a trebuit să însoțesc o deținută la spitalul matern pentru o întrerupere de sarcină, făcută pe banii ei, cum deținuta avea o pedeapsă foarte mică, câteva luni și plătea ea avortul, locțiitorul pentru pază decide să nu îmi dea altă escortă decât eu, mașina să ne lase la spital, mie să mi se dea o stație și să cer prin stație venirea mașinii când ne întoarcem la unitate. Am fost prin urmare echipată cu un pistol Carpați și o stație de emisie recepție, cum nu am fost prevenită despre misiune înainte, am venit la serviciu, ca de obicei, în civil, ținuta mea nu avea cordon sau curea așa că mi-am băgat pistolul în... poșetă. La matern desigur am însoțit-o permanent pe deținută, cu poșeta subsuoară întotdeauna. Celelalte femei care erau în acea zi la avorturi or fi crezut că cine știe ce am eu în poșeta aia de nu o lăsam din mână. După ce a trecut perioada de supraveghere post avort a deținutei mele încerc să dau mesaj prin stație să vină mașina, eram într-un salon fără nici o fereastră, în interiorul unei clădiri vechi, cu pereți groși și desigur stația mea avea zero semnal. O iau la plimbare pe coridor până la o fereastră ce dădea în curtea interioară a spitalului unde reușesc să comunic cu dispeceratul unității și să transmit să se trimită mașina după noi. Desigur pe toată această perioadă, aproximativ zece cinsprezece minute, deținuta mea a rămas singură și nesupravegheată, noroc că era o fată tânără, la prima pedeapsă și fără intenții de evadare...

             A doua misiune de transfer al unei deținute la Jilava am făcut-o cu escortă, un coleg care era cel mai bun la misiuni independente și care a pierdut șirul misiunilor de transfer al unor deținuți la care a participat, foarte bun prieten cu viitorul meu soț și cel care ne va fi naș de cununie și nașul de botez al fiicei mele. De data asta eu nu am mai venit în ținută militară. Deținuta a venit pentru drum îmbrăcată cu niște pantaloni negri peste care avea fusta de zeghe, modelul vechi în dungi. La noi la Arad nu se mai purta zeghea în dungi ci una foarte asemănătoare cu o salopetă de lucru, deținuta era venită de puțin timp de la Târgșor pentru popotă dar a fost depistată cu TBC. În primii mei ani de serviciu bucătăresle de la popota cadre erau de regulă cu pedepse mari, în general omor. Când o vede escorta la urcarea în mașină, o Dacie brek transformată în salvare pe care noi am botezat-o Samantha, îi spune pe un ton răstit "dă fusta aia jos", deținuta s-a supus. Pe drum înspre București când ni s-a făcut foame escorta a cerut să oprim să mâncăm o ciorbă de burtă, toți patru: șofer, escortă, asistentă medicală și deținută. Nu cred că mai trebuie să vă descriu cum ne prive-au ceilalți clienți din local, doi bărbați militari și două femei civile...

Jurnal de pensionar Episodul 4 Pețitori

          La începuturile mele în meseria de plutonier asistent medical în Penitenciarul Arad compartimentul medical cuprindea patru asistenți medicali, două femei și doi bărbați, medicul șef cu specializare medicină internă, un medic de medicină de familie și un medic stomatolog. Când eram la serviciu efectiv complet eram grupați pe două schimburi și acopeream la unitate perioada 06-21, peste noapte și la sfârșit de săptămână făceam prin rotație permanență la domiciliu. Bărbații făceau diferite forme de serviciu militar, medicul șef permanență pe unitate când era de serviciu 24 de ore și după plecarea comandantului era cea mai înaltă autoritate de decizie din unitate, băieții asistenți medicali, subofițeri făceau grupe, când erau în serviciu 12 ore de la 07-19 timp în care puteau fi solicitați să facă misiuni de escortare a deținuților. Pentru aceste zile de permanență și de grupă puteau să își ia liber ulterior. Subofițerii asistenți medicali făceam și misiuni de însoțire a deținuților transferați la spitale penitenciare la București. În primii ani de serviciu în care am fost militari (până în septembrie 2004) nu existau concepte de ore suplimentare plătite sau de sporuri crescute pentru orele de serviciu efectuate în sărbători legale libere la civili sau în zilele de sfârșit de săptămână, miltarul servește patria atât timp cât este nevoie. Cei doi medici de medicină generală și asistenții ne-am grupat informal în două grupe, una de fumători și una de nefumători, eu m-am alăturat celei din urmă.

          Într-o zi de lucru oarecare din anul 1998, când pe la cabinetul medical s-au perindat, ca de obicei, doi căpitani, doamna doctor iritată de aceste vizite care interfereau negativ în activitatea cabinetului medical i-a spus celui care a venit în obișnuita vizită: "nu mai veniți atâta pe aici că fata asta s-ar mărita și nu au loc cei neînsurați de voi". Replica a fost auzită de un coleg supraveghetor pe secția restrictivă, secție care avea atunci program de consultații medicale, un bărbat creol, peste 190 cm înălțime și o constituție foarte robustă. Vrei să te măriți fată, lasă că îți găsește Oanea bărbat. Prima propunere un coleg angajat cu vreo trei luni înaintea mea, absolvent al școlii de subofițeri, după ce eu am replicat "păi ăsta-i minor pe lângă mine", eu aveam atunci 31 de ani și cel propus de colegul supraveghetor, un băiat frumos dealtfel, avea doar 21. Pe când s-a dumirit Oanea ce vârstă am eu a început inventarul celor trecuți de 30 de ani și neînsurați, au ieșit vreo 6-7 la inventar. Ai terminat inventarul Oane, întreb?Păi dintre ăstia mie îmi place cel mai mult de Nicu G., la restul nu are rost să îți răcești gura de pomană. Răspunsul colegului supraveghetor a venit promt: "fata mea dapu pă ăsta trebe prima dată să-l tratezi de limbrici șî numa după aceea să ieși cu el în lume!" Limbrici, nelimbrici mie de ăsta îmi place. Alesul meu era un bărbat înalt,subțirel spre slab și cu ochi albaștrii, păr bogat, creț, semăna fizic izbitor de mult cu răposatul meu tată dar Oanea nu cunoștea acest amănunt.

          Eu și Nicu G. ne-am cununat în 15 mai 1999, fără tratament pentru limbrici, pe 25 noiembrie 1999 am născut o fetiță de 3200 grame. Am revenit la serviciu pe 1 noiembrie 2000, înainte de a împlini fiica noastră un an, în cele 14 luni cât am lipsit de la serviciu compartimentul medical al penitenciarului s-a lărgit, au fost angajați: un medic generalist, trei asistenți medicali și un medic generalist a venit prin transfer de la un alt penitenciar. Asistenții medicali lucram în ture de 12 cu 24 și 12 cu 48 ore, pe patru schimburi, eu am lucrat acelaș schimb cu soțul meu întrucât mama mea, pensionară, fostă profesoară, locuia cu noi și am avut cine să o îngrijească pe fiica noastră cât timp noi eram la serviciu. 

Jurnal de pensionar Episodul 3 "Domnișoara plutonier - continuare "

              

             Am început să lucrez în Penitenciarul  Arad am primit grad de plutonier dar cursul de inițiere l-am făcut abia... în anul  2001. Fix așa cum am gândit la semnarea actelor de angajare, am devenit PLUTONIER doar intrând pe poarta penitenciarului. Șefii mei direcți, medicii cu care am lucrat s-au preocupat, firesc, de adaptarea mea la ceea ce înseamnă munca cu pacienții deținuți, muncă care era foarte diferită de munca într-un spital, pacienții deținuți sunt și deosebiți de pacienții din spital dar sunt tot pacienți. Munca de la cabinetul medical al unui penitenciar se aseamană mult cu aceea de la cabinetul unui medic de familie în ceea ce privește evidențele. Desigur, însă, ea merge mai departe, unui deținut nu poți să îi dai o rețetă în mână, deținutul nu are posibilitatea de a merge la farmacie să își cumpere medicamentele de pe rețetă. La finele anilor '90 nu se prime-au medicamente din afara penitenciarului, totul era achizitionat de penitenciar. Un alt aspect profesional la care eu trebuia să mă adaptez era munca cu tabletele, în spital am lucrat în proporție de 99% din situații doar cu fiole și perfuzii.

           Ofițerii responsabili cu pregătirea militatară veneau zilnic pe la cabinetul medical dar nimeni nu îmi explica nimic despre ce înseamnă viața de militar, când îi rugam să-mi dea să citesc mi se răspundea lasă că tu ești asistentă medicală, nu îți trebuie ție asta.

           După primul sfârșit de sâptămână petrecut la mama acasă colegul meu de tură, asistent medical și el mă întreabă "te-ai trecut în registrul de părăsire a garnizoanei?" Ceeee?! Încet, încet am aflat ce înseamnă acest grad de plutonier, dincolo de uniformă, care între noi fie vorba, pe motiv că noi compartimentul medical nu venim în uniformă la serviciu, am primit de la magazia de echipament două perechi de pantaloni, o pereche pentru pantof și a doua pereche pentru cizmă și... o geacă de iarnă, restul... când vom avea. Sacoul din această fotografie pentru legitimație și dosarul militar nu mi-a aparținut niciodată, l-am primit cu împrumut pentru fotografie. Aveam să aflu mai multe despre viața de militar după ce m-am împrietenit cu cel care avea să îmi devină soț, el fiu de ofițer de armată, gestionar al armamentului de serviciu, m-a chemat la magazia de armament în primele mele săptămâni de serviciu ca să îmi dea tichetul de armă și să îmi prezinte pistolul meu. De ce oi fi avut eu tichet de pistol nu știu nici acum?! Toți subofițerii, când aveam trageri, trăgeam cu pușca, doar ofițerii cu pistol. Subofițerii din pază prime-au pistoale în misiuni de escortare, asistenții medicali nu eram înarmați la misiunile de escortare decât în situații excepționale. Eu personal nu reușesc să încarc pistolul carpați, în afară de momentul când am primit tichetul de armament am mai ținut un pistol carpați în mână de două ori în peste 21 de ani de serviciu.

          Personalul din penitenciar predominant masculin, la angajare am fost cea mai tânără femeie care lucra în sectorul de deținere și unica care nu eram căsătorită, peste câteva luni au fost angajate două psiholoage, penitenciarul din Arad a fost primul peniteciar care a angajat un preot și psihologi, cele două erau mai tinere ca mine și una dintre ele era și ea necăsătorită. În primele luni de serviciu colegi și deținuți își făce-au cu toții drum la cabinetul medical. Deținuții au aflat cine sunt, cum mă cheamă și de unde vin de la un fost elev din Galșa. După terminarea liceului cum nu am intrat la facultate am lucrat din noiembrie până în iunie anul următor suplinitoare la școala din Galșa, am predat biologie și agricultură. Unul dintre foștii mei elevi a făcut o prostie și a ajuns deținut. Deținuții din Pâncota nu au ajuns până în clasa a cincea când ar fi avut-o profesoară pe mama mea, nici nu locuiau în zona unde locuiau părinții mei și nu m-au cunoscut.

          Într-o sâmbătă prin luna mai mă sună de la penitenciar că a fost internată o femeie în spital iar conducerea unității au dat ordin să mergem asistentele medicale să o păzim la spital. Eram atunci patru asistenți medicali, doi bărbați și două femei, eu și o colegă mai în vârstă. Mă întreabă cel care a sunat ce aleg să mă duc duminecă pe zi sau de noapte la spital, am ales tura de noapte. După două ore sunt sunată din nou, s-au schimbat ordinele, asistentele vom face serviciu pe secție și femeile din pază vor merge la spital. Am dat telefoane pe la colege să primesc cămașă, cravată, pălărie și bluzon ca să-mi completez ținuta militară. La ora 19 am intrat  în serviciu, l-am rugat pe ofițerul de serviciu să treacă pe la mine să îmi spună ce trebuie să fac. Nu a venit, pe atunci funcția de OFIȚER DE SERVICIU era îndeplinită de subofițeri, din cei bătrâni care nu aveau liceul absolvit, pentru ei eu cu liceul și școala postliceală de trei ani li se părea că sunt mult mai școlită decât ei, nu a îndrăznit să vină să facă militărie cu mine. Am căutat în biroul supraveghetoarei tot ce era de citit: caietul postului, consemnul postului, programul, în caietul cu programul găsesc scris la ora 23 STINGEREA și la ora 04:30 DEȘTEPTAREA. Puțin înainte de ora 22 ofițerul de serviciu îmi aduce deținutele de la popotă care aveau o cameră separată. După vreo jumătate de oră femeile de la popotă mă roagă să le sting lumina dar să le las televizorul, toate televizoarele aveau prizele pe culoar, nu în camerele de deținere. La ora 23 am stins TOATE becurile din celulele deținutelor și am scos din priză televizoarele. Târziu în noapte când nu am găsit ce să mai fac, în biroul supraveghetoarei nu exista nimic decât o masă de birou și un singur scaun, biroul era îngust încât scaunul era lipit de calorifer când erai așezată pe scaun, nici măcar un aparat de radio nu exista, târziu în noapte am ieșit în curtea secțiilor de bărbați în speranța că vreun coleg e la o țigară și mai schimb o vorbă. Stupoare TOATE camerele de deținere aveau lumina aprinsă! În sinea mea îmi spun acum fie ce-o fi nu le aprind luminle în capul nopții. Am aprins luminile la ora 04:25  după care am sunat DEȘTEPTAREA. După două zile un coleg care era escortă la punct de lucru în agricultură venind la cabinet îmi spune că le-a plăcut la deținute cu mine pe secție că le-am stins lumina, întrebând de unde știe mi-a răspuns că le-a auzit când se întrebau  cele din camere diferite dacă "și vouă v-a stins lumina?"  Am aflat apoi că lumina "de veghe" nu se stinge, camera de popotă era singura care aveau aprobare să li se stingă lumina, dar în caietele găsite în biroul supraveghetoarei nu scria asta.