Aprilie luna tatei

                                                      

                    

                     În familia GORNIC prenumele Florea/ Florian este simbolul ramurii de Gornicești din care mă trag eu. Străbunicul meu pe linie paternă, Florea Gornic a avut mai mulți frați și el în toate cele trei căsătorii ale sale s-a dus în casa nevestei. Prima căsătorie s-a dus ginere în casa lui Bupte Pavel, în localitatea Moroda, această soție a murit tânără fără să aibă copii. Florea s-a recăsătorit în localitatea Chieri, cu această a doua soție v-a avea doi fii: Ioan și Florian dar și această soție moare tânără. Florea se va recăsători în Iermata, cu Sofia Bobîrlău, o tânără văduvă căreia i-a rămas casa de la primul soț, vor avea împreună încă trei fii: Teodor, Dimitrie și Aurel, cel din urmă este bunicul meu. Bunicul v-a avea doi fii: Aurel și Florian, cel de al doilea este tatăl meu. Unchiul meu, Lelu va avea și el doi fii: Florin Dorel și Cristian Gabriel. Nici o generație fără un Florin, pentru că tatăl meu a avut doar fete, sora mea a fost botezată Daciana Florentina. Pe fiica mea am botezat-o Florentina Nicoleta, primul prenume în amintirea tatei, al doilea pentru că soțul meu și-a dorit o fiică pe care să o boteze Nicoleta.

           Tatăl meu a fost impegat de mișcare la CFR și din 1968 pânî la moartea sa în 1992 a locuit fie în locuințe de serviciu CF,R fie în preajma gării, la 200 de metri distanță de locuința de serviciu și-a construit împreună cu mama mea o casă, în Pâncota, pe strada Cărămidăriei. 

           În anii copilăriei mele  CFR-iștii erau foarte legați unii de alții așa că sărbătoarea Floriilor ținea în casa noastră trei zile, toți colegii tatei când ieșeau din serviciu, fie dimineața, fie seara treceau pe la Florin. Poate pentru că tata era atât de mult vizitat de prieteni și colegi sau cine știe din ce motive pe care încă nu le-am identificat dar în subconștientul meu și al surorii mele Floriile au fost sărbătoarea tatei. Când eram copii sora mea se mai îmbățoșa câteodată și reclama că ei de ce nu îi spune nimeni la mulți ani că și pe ea o cheamă Florentina. Tata era născut la început de aprilie, lună în care de cele mai multe ori cad Floriile și Paștile. Bunica mi-a povestit că în anii '40 slujba de Înviere se ținea dimineața devreme, femeile mergeau încărcate cu coșuri în care pune-au mâncarea de praznic, după ce se slujeau slujbele de Înviere și liturghia preotul și sătenii ieșeau în curte și se sfințeau bucatele, abia atunci mergeau oamenii la casele lor și mâncau din bucatele sfințite. În familia bunicilor mei nu s-au sfințit bucatele în 1942, bunica a născut tocmai când lumea se aduna în biserică pentru Înviere. Au înregistrat nașterea și pruncul abia marți.

            Verișorului meu în familie i se spune Doru așa că adeseori nici lui nu i se spunea la mulți ani de Florii. Tatăl bunicului meu a murit tânăr, la fel și fratele Florian al bunicului. Ani de zile Floriile au fost doar sărbătoarea tatei.

             Mai mult de 30 de ani după moartea lui Floriile au fost tot doar despre el. Cât timp în Iermata mai era cineva: bunicii, unchiul și mătușa mea, ori doar mătușa mea, de Florii mergeam întreaga familie la Iermata, mama făcea o donație la biserica din sat, în amintirea tatei. Nici sora mea nu mai cerea urări și eu la primele telefoane primite de Florii ca să îmi ureze la mulți ani, pentru că și Cameliile sunt flori, mă iritau urările, niciodată nu am simțit că este despre altcineva decât despre tata.

             Anul trecut am decis că ajunge, Floriile sunt o sărbătoare pentru cei vii, celor adormiți li se ridică rugăciuni în sâmbetele postului Paștilor. Am decis ca de acum în  Duminca Floriilor să ne sărbătorim toți cei din familie cu nume de flori. Aprilie a rămas în multe feluri luna tatălui nostru dar am învățat, încet, într-un târziu să separăm ce este al celor adormiți și ceea ce este al celor vii.

Pelerin în Banatul de munte

 

                        Ieri, duminică 6 aprilie 2025, am făcut împreună cu familia noastră de pelerini un pelerinaj în județul Caraș Severin, am avut în program obiective religioase dar și turistice. Am plecat dimineața la ora șapte de la intersecția dintre străzile dr. Aurel Ardelean și Calea Bodrogului și am mers cu autocarul pe autostradă până în preajma orașului Lugoj de unde am luat-o spre comuna Armeniș unde în satul Feneș am vizitat, pentru prima oară, Schitul/Mănăstirea "Sf. Nectarie". Într-un peisaj de basm, cu munți împăduriți în jur, pomi în floare, găsim o mănăstire micuță, cochetă, curtea foarte frumos amenajată, narcise, lalele și zambile înflorite ne zâmbesc. O biserică fromoasă de unde răsună sunetul liturghiei, intrăm și găsim un pronaos frumos, pictat,  unde este amenajat și pangarul/magazinul bisericesc, intrând în naos vedem schele montate pentru continuarea picturii, este pictat altarul și partea din fața altarului corespunzătoare stranelor, restul este alb, două candelabre superbe. Stăm să ascultăm aici o parte a liturghiei, după citirea evangheliei plecăm mai departe.

                       Al doilea obiectiv al nostru este Mănăstirea Almăj-Putna, din satul Putna, comuna Prigor, din județul Caraș Severin. Aici vizita noastră este o a doua vizită, revenim după aproape patru ani, prima oară am fost aici în 22.05.2021. Cu bucurie constatăm că s-a construit mult în această micuță mănăstire, cu doar trei viețuitori, s-a alcătuit o incintă, înconjurată cu gard, cu flori, pomi înfloriți. Ajungem aici înainte de a se sfârși liturghia și intrăm în biserică, sosirea noastră umple micuța biserică și părintele când iese la predică spune celor din biserică să vină în față spre a putea cei noi intrați să se așeze pe băncile din biserică. Predica părintelui despre viața Sf. Maria Egipteanca și despre cum alegerile pe care le facem în viață ne pot îndrepta spre păcat sau spre virtute. Ne vorbește despre piedicile pe care diavolul le pune în calea celor care doresc virtutea și cum aceste piedici pot fi trecute doar cu: voință, rugăciune, bunătate și perseverență. Preotul își ține privirea în jos pe tot timpul predicii, îl simt timid, cu un comportament simplu și bun.

                 În Episcopia Caransebeșului constat că este multă râvnă în a construi mănăstiri și schituri în locuri izolate, frumoase, cu o natură superbă care ne face să ne apropiem mințile de Dumnezeu mai ușor. A fost asemenea râvnă din vremea când episcop aici era Preasfințitul Laurențiu Streja și continuă la fel de frumos și fructuos și de când este episcop Preasfinția sa Lucian Mic.

                  Ne continuam pelerinajul în localitatea Eftimie Murgu unde vizităm cele 22 de mori de apă restaurate și renovate de Muzeul Satului Astra Sibiu de pe Cheile Rudăriei. Prima mea vizită în aceste locuri a fost în vara anului 2014, am găsit atunci aici un sat în moarte clinică, în mijlocul satului un magazin sătesc care era totodată și cârciuma satului, case micuțe care își arătau lipsa de îngrijire, câțiva bătrâni pe la stradă și în rest nimic. Acum găsesc un sat viu, înfloritor. Luăm masa la Brunch Rudăria, la câțiva metrii se vede o pensiune, un loc de unde se pot închiria ATV-uri. La cele mai multe mori, unele în funcțiune, localnici care vând produse locale: făină de mălai măcinată la morile de apă, siropuri și dulcețuri din fructe de pădure, țuică, straițe din materiale țesute în război, lucrușoare tricotate și croșetate în culorile steagului românesc dar și magneți, căni cu fotografii ale morilor. Casele satului sunt renovate, bine întreținute, înfloritoare. O bucurie să văd cât de mult poate ajuta un pic de promovare a zonei.

                                                                                 

             Pornim mai departe în drumul nostru spre comuna Bozovici unde vizităm Așezământul monahal și social Țara Almăjului. Un așezământ nou, nu este finalizată construcția clădirilor dispuse pe cele patru laturi ale unui patrulater regulat, în mijlocul curții astfel obținute găsim o biserică frumoasă, pictată superb pe un fond albastru ciel, alei pietruite între parcurile de unde ne zâmbesc zambile, lalele și narcise. Totul este deschis, inclusiv magazinul bisericesc de unde ne luăm amintiri și lăsăm banii. Vedem în curte câțiva beneficiari ai așezământului, îl întrebăm pe un bărbat câți sunt, nu știe să ne spună. Adminstratorul așezământului a trebuit să plece și am înțeles că există doar un viețuitor pe lângă administratorul așezământului.

             Ne oprim și la Cascada Bigăr din satul Poneasca, comuna Bozovici. Este prima oară când venim aici după     prăbușirea unei părți a stâncii de travertin peste care apa cascadei formează o umbrelă. Identificăm bucata de stâncă căzută și care a înjumătățit ciuperca de piatră peste care curge apa, mușchiul se reface și acoperă ruptura. Curgerea apei este acum împărțită, cea mai mare parte face umbrela peste ciuperca de travertin rămasă iar o parte curge cu viteză într-un șuvoi îngust și grăbit peste stânca scobită de rupere. Ploile din această primăvară au fost de ajutor, șuvoiul de apă este mai bogat decât era la ultima vizită dar nu la fel de bogat cum era în urmă cu patru cinci ani. 

Jurnal de pensionar episodul 13 - Ghiță

                                                      

                   În sfârșitul de săptămână care tocmai a trecut am fost într-un pelerinaj în județele Alba și Bihor, am trecut pe la Gârda de Sus, localitatea în care s-a născut și a crescut colegul meu  asistent medical NEGREA GHEORGHE, în mînăstiri și în peștera Poarta lui Ionele, în autocar l-am avut permanent în gând și m-am rugat Bunului Dumnezeu să îi odihnească sufletul și să îl numere cu drepții Săi și mă vorbeam cu Ghiță: "Ghiță știi că ești bunic, ai o minune de nepot, frumos și o minune de noră".

                 În vara anului 1999 eu eram proaspăt căsătorită și vizibil însărcinată. La cabinetul medical sună locotenentul Drăgan Nicolae și întreabă despre un asistent bărbat, întâmplarea face ca nici unul din cei doi colegi, asistenți medicali bărbați, să nu fie disponibil, întreb dacă nu pot să ajut eu? Cu oarecare reținere domnul locotenent îmi spune că a venit să se înscrie la examen, pentru posturile de asistent medical, cineva care ar dori să vorbească cu un asistent, despre munca în penitenciar. Vin eu și vorbesc cu domnul, nu este nici o problemă. Întâlnesc în micul birou din sectorul administrativ un bărbat subțirel, cam de înălțimea mea, părea ceva mai în vârstă decât mine, cu o față, o voce și o privire blânde. Cabinetele de medicină de familie fuseseră transformate din dispensare orășenești sau sătești în cabinete individuale, fie din emoții legate de finanțarea acestor cabinete, fie din necunoaștere de noțiuni economice asistenții medicali de la aceste cabinete au fost trecuți pe o salarizare minimă. Bărbatul din fața mea îmi povestește că este din Horia și lucrează acolo ca asistent medical la dispensarul sătesc, este căsătorit, soția lui care a fost lucrător contabil și a lucrat la SMT-ul din sat a rămas fără serviciu, el este deci unicul înteținător al familiei și această scădere de venit l-a afectat profund. Locotenentul care m-a sunat îi este rudă, sunt ambii de fel din Munții Apuseni, de la Gârda și i-a spus despre posturile de asistenți medicali scoase la concurs de Penitenciarul Arad. El avea rețineri legate de munca într-un penitenciar și de aceea a dorit să vorbească cu un asistent. L-am încurajat, munca de asistent medical într-un penitenciar seamănă foarte mult cu munca desfășurată de tine la dispensar, este din anumite puncte de vedere mai simplă, nu avem copii, vaccinări, nu vine Sanepidul să ne verifice (pe vremea aceea penitenciarele erau controlate doar de organele Direcției Generale a Penitenciarelor). Omul mi-a plăcut din prima, cu vocea lui blândă, cu manierele sale frumoase, mi-a sărutat mâna când locotenentul m-a prezentat, așa că l-am încurajat cu tot ceea ce am crezut eu că ar putea să îl motiveze să se prezinte la examen și să devină colegul nostru. Am avut succes, omul s-a decis să se înscrie, a intrat și a început serviciul la Penitenciarul Arad pe 1 decembrie 1999, la data aceea eu eram în concediu de creștere a copilului, pe 25 noiembrie 1999 tocmai ce am născut. Am revenit la serviciu după un an, la 1 noiembrie 2000 și atunci am început să lucrez cu noii colegi, între ei și NEGREA  GHEORGHE, adică Ghiță, bărbatul cu care am vorbit. În anii lungi în care am lucrat împreună am constatat că nu m-am înșelat, este un om blând, un asistent foarte bine pregătit, meticulos și ordonat cu documentele, de aceea după puțină vreme a preluat gestiunea cabinetului medical. Ghiță avea un suflet de copil în ciuda vârstei sale, era cu 10 ani mai în vârstă decât mine, un simț al umorului sănătos și reușea să ne înveselească și descrețească frunțile tuturor întotdeauna. Întregul colectiv al cabinetului medical dar și din penitenciar au ajuns să îl îndrăgească repede pentru bunul său simț, blândețea sa și omenia de care dădea dovadă. Ne-am înțeles bine și ne-am apreciat reciproc, el mă admira pentru dragostea mea pentru citit. Mi-a spus de foarte multe ori că a ezitat foarte mult înainte de a se decide de a veni la penitenciar și că încurajările mele atunci când ne-am întâlnit prima oară au contat foarte mult dar cel mai mult a contat că eu eram femeie și însărcinată. Îmi spunea că de fiecare dată când ezita se îmbărbăta singur: "bărbat ești tu Ghiță? Dacă o femeie însărcinată poate să lucreze acolo cum să nu poți tu, bărbat?!". După care zâmbind larg, spre râs îmi spune: "nu te-am cunoscut atunci, nu am știut că tu ești mai bărbătoasă și mai hotărâtă decât mulți bărbați". De fiecare dată când ne aminte-am de prima noastră întâlnire îmi spunea că nu crede că bărbații colegii mei ar fi avut acelaș succes în a îl încuraja cum am avut eu. Nu știu dacă este adevărat, îmi place să cred că ar fi reușit să îl încurajeze și băieții. Noi colegii care am lucrat cu Ghiță l-am iubit mult pentru sufletul lui curat, pentru deschiderea de a ajuta totdeauna, pentru loialitatea lui și mai presus de toate pentru blândețea lui.

                         " Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!" (Ev. Matei 5;5)

               Ghiță al nostru nu a moștenit pământul, nu s-a născut bogat și nu a fost bogat în viața aceasta dar dacă "DRAGOSTEA  este cea mai mare" (Ep.1 Corinteni 13; 13) atunci Ghiță al nostru a fost foarte bogat căci mult a iubit el cât a trăit.

Învățătoarea mea

 

       

                       Învățătoarea mea  AURELIA   LELA   RĂDUCAN m-a pus pe calea a ceea ce am devenit. Am fost o elevă care a luat cu ușurință note mari la toate materiile școlare, fie ele din grupa materiilor umaniste sau de științe. În treapta a doua de liceu, Dumnezeu să-l odihnească, profesorul meu de matematică, directorul Liceului, pe atunci, Industrial Ineu, profesor Jurcă Teodor m-a certat pentru că am abandonat matematica. Mie însă mi-au plăcut întotdeauna mai mult literatura, limbile străine, mai puțin rusa, și materiile umaniste, în special istoria, filozofia, psihologia. Exact asta mă atrage să citesc și acum cărți de psihologie, articole și reviste de politică, istorie, pe lângă ceea ce citesc urmăresc mult canale tv de documentare, mă atrag alte culturi decât cea a română.

                     Ceea ce sunt, ce îmi place este ceea ce a cultivat în mine învățătoarea mea, a fost o învățătoare completă care a reușit să creeze clasei mele o bază solidă atât la științe cât și la partea umanistă. Personal însă cred că și ei îi plăceau mai mult materiile umaniste. Eu în întreaga mea perioadă școlară am rezonat foarte bine cu materiile predate de profesori care au știut să se facă plăcuți de către mine. Eu am devenit foarte repede, încă din clasele primare, o cititoare împătimită și asta cred eu că se datorează în egală măsutră exemplului dat de părinții mei, cititori împătimiți și ei, dar și învățătoarei mele doamna Lela Răducan. În clasa a IV-a ne-a dus la bibliotecă, împreună cu doamna Gligor, soția unui profesor de matematică și care era bibliotecară, ne-au învățat să căutăm o carte de citit spunându-ne că vom organiza un concurs "Cine povestește cea mai frumoasă poveste" peste câteva săptămâni. Am căștigat acel concurs povestind o poveste de inspirație arabă, culeasă de un scriitor german, intitulată "Povestea mâinii tăiate".  La biblioteca școlară din Pâncota această poveste era într-un volum gros toate poveștile arabe culese de Wilhelm Hauff, în limba germană.

                     Între familia mea și familia învățătoarei mele erau mai multe legături, mama era profesoară de istorie, colegă cu doamna învățătoare în unica școală a orașului Pâncota, tatăl meu a fost coleg de clasă în liceu, la Ineu cu doamna învățătoare, nu am reușit să citesc pe fotocopia tabloului de absolvire care a fost numele de familie  înainte de căsătorie al doamnei învățătoare, în anii în care era colega tatălui meu. Mai târziu în viață tatăl meu a fost coleg de serviciu cu soțul fostei lui colege de liceu Viorel Răducan, amândoi au fost impegați de mișcare la CFR, în ultimii ani de serviciu au lucrat la tramvaiul electric al Podgoriei Aradului, săgeata verde, familia Răducan au locuit ani de zile într-o locuință de serviciu în cadrul stației de tramvai Pâncota.

                      Din acest cvartet de prieteni și colegi primul a trecut în lumea celor adormiți tatăl meu, câțiva ani mai târziu l-a urmat colegul și prietenul lui Viorel Răducan, în august 2016 a trecut mama în rândul celor adormiți și astăzi a fost înapoiat pământului trupul celei care a fost învățătoarea mea doamna Lela Aurelia Răducan.

               Dumnezeu să vă dea odihnă!

               Îmi place să cred că acum sunteți din nou împreună cu toții, prieteni și colegi, foștii mei profesori. Recunoștință veșnică, nu vă voi uita. Dumnezeu să vă numere sufletele cu drepții Săi!   

Jurnal de pensionar episodul 12 - Militar român

               Recentele alegeri prezidențiale anulate au declanșat discuții în contradictoriu în orice grup, asociație, familie și așa cum este de așteptat nici Asociația Cadrelor Militare în Retragere și Rezervă din ANP filiala Arad nu a scăpat de asemenea discuții în contradictoriu. Nu vreau să insist asupra acestor discuții decât pentru două aspecte care mi se par importante, primul aspect este cel legat de reproșurile la adresa cadrelor medicale care "au omorât oameni" l-am abordat în precedentul episod publicat pe acest blog chiar dacă nu l-am înseriat cu Jurnalul de pensionar; cel de al doilea aspect pe care doresc să îl abordez este un alt reproș pe care l-am primit într-o discuție în contradictoriu în această perioadă, mi s-a spus cu ton de reproș că: totuși tu esti militar român!

             Da sunt pensionar militar al Casei de Pensii Sectorială a M.A.I. pentru că am lucrat timp de 21 de ani și trei luni într-un penitenciar de maximă siguranță.

             Mărturisesc însă că atunci când m-am angajat la penitenciar nu am făcut-o pentru gradul de militar. Pentru mine uniforma medicală, care înainte de 1990 era DOAR albă, halatul alb de cadru medical era un scop în viață. Am dat admitere de mai multe ori la facultatea de medicină după ce am absolvit liceul în anul 1985, nu am intrat. În 1990 când am aflat că s-a reînființat Școala Postliceală Sanitară eu eram angajată în fabrica de mobilier curbat din Pâncota. În noiembrie 1989 am dat un examen pentru un post de normator, la birouri, am avut 15 sutimi mai puțin decât cel care a luat postul deși atunci când a venit cu lucrările noastre corectate, secretarul PCR al fabricii care avea lucrările noastre în mână,mi-a spus pe coridor, înainte de a intra în birou,că eu sunt singura care am rezolvat problema corect și totuși când ni s-au comunicat notele problema rezolvată corect a fost notată cu 9 și nu cu nota maximă. Mi s-a spus că domnul director a promis că primul post la birouri va fi al meu fără concurs. În ianuarie 1990, doar două luni după examenul meu, în fiecare birou a apărut minim o persoană în plus dar eu nu am fost primită în nici unul. La începutul lunii februarie muncitorii din depozitul de cherestea al fabricii au făcut grevă, una dintre cererile lor a fost să li se schimbe pontatoarea pentru că îi fură de bani. Cu această ocazie șefii de secție și-au amintit de existența mea, m-au chemat în birou și mi-au spus:

                 - Camelia to be or not to be?!

                  - Ce? Am răspuns eu.

                 -Pontatoare la depozitul de cherestea, de mâine, răspuns pe loc.

                 Am acceptat, maistrul de la depozitul de cherestea a spus că trebuie să mă prezinte muncitorilor, să vadă dacă sunt de acord. Am pornit prin depozitul de cherestea spre vestiarul muncitorilor. Primul care a ieșit un bărbat înalt, negricios de etnie rromă, după el alți doi, al treilea care a ieșit mi-a fost coleg de clasă în gimnaziu, m-a salutat și am răspuns. Liderul muncitorilor se întoarce spre Ghiță și întreabă: asa nu-i fata domnului Gornic? La răspunsul afirmativ primit și-au exprimat acordul. Tatăl meu a fost impegat CFR și cum ei descărcau vagoane în gară îl cunoșteau, pe mama profesoară de mai mult de 20 de ani în Pâncota liderul nu o cunoștea, probabil nu a ajuns în clasa a cincea.

               A doua zi am fost instalată pontatoare, nu știam nimic din ce am de făcut și cea pe care o înlocuiam nu a fost lăsată să mă învețe. Am luat un bon, un certificat medical și un carnet și m-am dus la biroul vecin unde erau pontatoarele de la hala de croit, mi-au arătat cum se calculează și eu am scris în carnet. După asta m-am descurcat. Primul stat de plată nu mi-a ieșit cheia de verificare pentru un leu, m-a ajutat de am descoperit greșeala vechea pontatoare. La închidera de lună trebuia întotdeauna să îmi duc lucrul acasă.

                 În august nu am vrut să fac statul de plată pentru că pe 8 și 9 septembrie aveam examenele la școala sanitară. Am cumpărat un pachet de țigări Kent și m-am dus la doctorul fabricii, i-am mărturisit că vreau să dau admitere la școala sanitară și am nevoie de două săptămâni de concediu medical. A fost foarte entuziasmat de decizia mea spunând că locul meu nu este în fabrică, m-a întrebat dacă îmi ajung cele două săptămâni, nu a luat țigările de la mine, mi-a spus să vin să îi spun că am intrat, dacă nu intru nu mai primesc niciodată concediu medical de la el.

                 În acea primă sesiune de admitere s-au completat doar jumătate din cele 90 de locuri, eu am intrat în   acea sesiune, peste o lună s-a repetat examenul și în 15 octombrie am început școala. Încă din școală dorința mea de a învăța meserie a fost foarte mare, m-au remarcat toți medicii  care ne predau la școală, mulți m-au sfătuit să continui și să fac facultatea de medicină, nu am mai încercat pentru că m-am îndrăgostit de munca de asistentă medicală.

                După ce am terminat școala am lucrat patru ani la Spitalul Municipal Arad la Compartimentul de Hemodializă doi ani și doi ani pe secția ATI după care am dat examen la penitenciar. În toți cei 21 de ani câți am lucrat la penitenciar eu m-am considerat ASISTENTĂ MEDICALĂ, gradul militar a fost o conjunctură. Probabil de aceea acum sunt legată de colegi pentru că a fost colectivul în care am lucrat cel mai mult, mă simt legată de ei prin prietenia dezvoltată între noi în toți acești ani. Statutul de militar a fost pentru mine în anii de serviciu ceva conjunctural și așa a rămas și după pensionare.

                 Despre al doilea cuvânt din sintagma MILITAR ROMÂN, da sunt cetățean român, din punctul de vedere al etniei mă declar româncă doar pentru că nu se poate trage linie la etnie, nu există rubrica NEDEFINITĂ, de fiecare dată însă când mă declar româncă am senzația că trădez amintirea mamei mele care a fost etnic german, șvăboaică din Banat și eu chiar dacă am crescut la bunicii paterni sunt foarte legată de rădăcinile mele BIETNICE.

                   Toate acestea fiind spuse veți înțelege dragi colegi de ce eu nu pot să privesc admirativ TOT ceea ce fac TOȚI militarii români, dacă mie mi se pare că un comportament nu este corect, nu este moral nu pot fi aprobatoare doar pentru că autorul este militar. Dacă eu cred că interesul PATRIEI MELE ROMÂNIA ar cere un alt fel de comportament nu pot să nu îl judec în sinea mea, pentru că eu cred că interesul patriei mele față de care am jurat credință trebuie să conteze întotdeauna mai mult decât orgoliul meu sau decât cuvântul pe care un militar și l-a dat cuiva, nimic nu are voie să fie mai important decât jurământul de credință făcut patriei.

Dragoste - ură - furie

 

                            În aceste zile ce s-au scurs de duminică 24 nov 2024 încoace sufletul meu a plâns!

              Mă întreb cum am ajuns ca peste două milioane de români să voteze Călin Georgescu în primul tur de scrutin?! Adevărat TOATE partidele au promovat nulități la vârful lor, liderii de astăzi ai tuturor partidelor nu pot fi comparați cu liderii din anii '90. Cei din anii '90 aveau școală serioasă și în discursul lor asta se vedea, cei de acum sunt fie bâlbâiți și agramați fie cu un vocabular de șef de gașcă printr-un cartier mărginaș.

               Adevărat în timpul pandemiei a existat enorm de multă durere, frustrare, furie și autoritățile doar ne-au închis în case, ne-au refuzat orice ajutor din partea familiei extinse, a bisericii, a prietenilor, a specialiștilor. Ne-au obligat să ne îngropăm morții în saci negrii, fără priveghi și uneori chiar fără slujbă. A rămas enorm de multă traumă în urma acelui an și nimeni nu a vindecat-o, nici de comunicat nu s-a comunicat cu noi, ni s-au dat doar ordine și niciodată nimeni nu ne-a întrebat cum ești? Mai poți? În aroganța lor politicienii nu ne-au dat explicații niciodată, nici atunci și nici după. Ca să acutizeze totul și să inflameze totul au turnat benzină pe focul suferinței noastre acuzându-se unii pe alții de cheltuieli inutile și de achiziționat mii de doze de vaccin ce au sfârșit aruncate la gunoi. Pot să înțeleg toată acestă enormă frustrare, durere și furie.

               Ce nu pot să înțeleg în ruptul capului este de ce nimeni, în TOȚI acești ANI de zile, niciodată nu a încercat să se pună în situația cadrelor medicale?!

                Cadrele medicale au învățat între 15 și 23 de ani minim pentru a fi asistenți medicali sau medici specialiști. Au ajuns în fața unui virus necunoscut, a unei boli necunoscute cu evoluții extrem de diferite, de la pacienți care făceau o simplă gripă, răceală care trecea în 10-14 zile până la pacienți care în doar câteva ore își pierdeau viața. Nu exista nici un institut de cercetare care să furnizeze o cercetare despre această boală, nicăeri în lume. Nu aveau la cine să apeleze pentru îndrumare și ajutor. Organizația Mondială a Sănătății - OMS a centralizat statistici, proceduri care au dat rezultate undeva în lume și au distribuit informașia în întreaga lume. Fiecare guvern a procesat informația cum a crezut că își vor proteja populația mai bine. România și-a acceptat să se întoarcă acasă toți cetățenii ei care munceau în Europa și în lume, i-a tratat în spitale indiferent că erau asigurați medical sau nu. Australia în primă fază și-au închis ermetic granițele, au refuzat întoarcerea acasă a propriilor cetățeni pe care închiderea granițelor i-a prins în lume, la muncă sau în concediu. Când Australia a permis întoarcerea în țară a propriilor cetățeni pe care pandemia i-a prins în lumea largă, i-a primit DOAR cu condiția de a fi vaccinați sau să fi trecut prin boală recent. Vă amintiți scandalul Austrelian Open - Djokovoci când sârbul a încercat să particiăe la turneu fraudând regulile australiene.

                  Personal găsesc traumatizant să citesc și să întâlnesc și acum după ani de zile acuzații de tipul: cadrele medicale au omorât oameni în pandemie. Chiar nu vă gândiți că au murit și cadre medicale în pandemie? Că și-au pierdut și ei rude, pe care i-au îngropat în saci negri, fără priveghi și slujbă? La durerea lor când s-au văzut neputincioși în fața bolii nu se gândește nimeni? Cum puteți să faceți acuzații de parcă doctorii și asistentele au luat o pușcă mitralieră și i-au împușcat pe acei pacienți ca teroriștii ăia de au deturnat avioanele în turnurile gemene americane?!

                 Respectul se câștigă. Cum credeți că veți fi respectați și îngrijiți de aceste cadre medicale pe care voi nu doar le desconsiderați, le acuzați de crimă?!

                  Doamne Ție îți mulțumesc că sunt pensionară! Dacă aș mai lucra nu știu dacă aș putea să rămân sănătoasă psihic primind atâta ură de la bolnavii mei și de la aparținătorii lor.

                   Se pare că noi românii deși ne place să ne batem cu pumnul în piept că suntem un popor credincios, indiferent la ce biserică umblăm, indifernt cât de des ori rar călcăm pragul unei biserici, ne place să credem despre noi că suntem credincioși, buni, noi nu am pornit niciodată un război de cucerire (ceea ce nu este totalmente adevărat) dar uităm un principiu Biblic de bază: "nu judecați, ca să nu fiți judecați" (Ev. Matei 7;1) și "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Ev. Matei 22;39).

- Jurnal de pensionar- Episodul 11-Transferuri și misiuni independente

 

                 În cei peste 21 de ani lucrați ca subofițer/agent de (Poliție) penitenciar(ă) am avut tot felul de colegi. Pentru mine cu toții de la comandant/director până la ultimul angajat au fost și sunt,chiar și acum,colegi. Când m-am alăturat cabinetului medical am fost al patrulea asistent medical, venirea mea a egalat balanța, am găsit acolo o colegă, mai în vârstă din întreg colectivul compartimentului medical și doi colegi bărbați asistenți medicali, băieții erau intrați în sistem doar cu un an înaintea mea, în 1996. Pe lângă cei patru asistenți compartimentul nostru cuprindea trei medici, medicul șef medic primar specialitatea medicină internă, o doctoriță specialitatea medicină de familie și o doctoriță stomatoloagă. Medicalul eram considerați "operativ", adică din aceași categorie cu paza, biroul evidență deținuți și organizarea muncii, primeam la salariu spor de pericol DGP 30%, logistica și administrativul primeau doar 25% acest spor, în administrativ existau și angajați civili, care nu aveau grad militar. Am înțeles că înainte de 1989 diferențele între civili și militari la salariu era nesemnificativă, aproximativ 100 de lei mai puțin pentru civili dar în compensare civilii nu aveau restricțiile și obligațiile militarilor, nu erau obligați să facă ore suplimentare ca militarii, ore neplătite , munca militarului nu era normată și a continuat să rămână nenormată până la demilitarizarea Poliției Penitenciar și transformarea acestora în Funcționari Publici cu Statut Special, statutul special a păstrat majoritatea interdicțiilor și a obligațiilor militare. Militarii și funcționarii cu statut special din poliție nu au dreptul să adere la partide politice, militarii nu au dreptul la organizații sindicale, funcționarii publici cu sau fără statut special au acest drept, miltarii nu au dreptul la un al doilea job, nu au dreptul să facă parte din consilii de conducere ale unor firme, companii fie ele private sau de stat. Funcționarii public cu statut special au reușit cu greu, după multe eforturi din partea sindicatelor, să câștige dreptul unui al doilea serviciu dar cu anumite condiții, condiții care în dulcele stil românesc nu au fost nici acum clarificate din perspectivă legală. După 1990 diferențele salariale între militari și civili s-au accentuat până când s-a ajuns ca militarii să primească un salariu aproape dublu față de civili. Atunci când diferențele au fost atât de mari comandantul, ca un tată de familie, s-a luptat să transforme toate funcțiile în funcții militare și după ce personalul civil s-au pensionat aproape că nu am mai avut decât personal militar.

                În România anilor '90 penitenciarele nu au externalizat nici un serviciu, de fapt nici acum nu sunt externalizate servicii, există doar colaboratori, cu care se fac diverse activități împreună prin colaborare. Aceasta face ca într-un penitenciar să existe aproape orice meserie în rândul angajaților. În rândul pazei au fost și sunt în continuare foarte valorizați sportivii, de fapt la accederea în sistem se dau probe sportive serioase. Cum în anii comunismului pentru a accede în sistemele militare se cerea pentru cei care nu au absolvit un liceu militar o vechime minimă în câmpul muncii la admiterea în școlile militare de subofițeri, maiștrii militari, colegii mei aveau în trecutul lor profesional tot felul de meserii și locuri de muncă. 

                 Penitenciarele sunt obligate prin lege să ofere persoanelor custodiate, deținuții, cazare, să îi escorteze la tribunalele unde aceștia au procese, să le ofere asistență medicală, hrană, servicii de spălătorie, să le faciliteze legăturile cu familia prin primirea de corespondență, pachete și vizite, în incinta fiecărui penitenciar există un compartiment special destinat pentru vizitele deținuților. În anii '90 condițiile pentru primirea corespondenței, a pachetelor și a vizitelor erau extrem de stricte și limitate. După aderarea României la UE filozofia execuțional penală s-a schimbat enorm de mult și se schimbă cu fiecare an ce trece. Acum după pensionare urmăresc pe internet activitatea foștilor mei colegi și mă bucur să văd că aceștia dau dovadă de multă empatie, depun eforturi serioase pentru a îi ajuta pe cei custodiați să păstreze legătura cu familiile lor, să îi motiveze spre reinserție socială.

               În anii '90 transferurile între penitenciare sau spre spitalele penitenciar se realizau în principal cu vagonul penitenciar. Un vagon special compartimentat care se atașa trenurilor de persoane, avea trasee fixe prin țară și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni. Personalul care deservea acest vagon penitenciar erau angajați la București dar asemenea marinarilor petreceau mai mult timp călătorind în țară cu acest vagon decât acasă cu familiile lor. După anul 2000 s-a renuțat la vagonul penitenciar și s-a trecut la transferuri efectuate cu mijloace auto. 

          Cu toate astea au fost și în anii vagonului penitenciar și acum transferuri care trebuiau făcute individual, dintr-o mulțime de motive. Aceste misiuni individuale prin țară au fost și continuă să fie misiuni cu un mare risc, extrem de solicitante pentru personalul de penitenciare. În cei peste 21 de ani am participat la mai multe misiuni de transfer al unor deținuți la spitale penitenciar fie la București Jilava, București Rahova sau Spitalul Penitenciar Dej. Am dus în transfer femei diagnosticate cu tuberculoză pulmonară dar și bărbați. Echipa unui asemenea transfer era alcătuită din șef de escortă, șofer, asistent medical, uneori, extrem de rar eram doar asistent medical și șofer dacă deținutul/a transferat era cu un grad mic de pericol de evadare.

                  Specialistul numărul unu în misiuni independente al Penitenciarului Arad în primii  mei ani de serviciu a fost BĂNIȘOR TOMA, cunoscut pentru colegi ca nea Beni sau simplu Beni și pentru deținuți tata Beni. În tinerețea sa Toma Bănișor a fost atlet, sportiv de performanță cu multe competiții nașionale, balcanice, europene și mondiale căștigate. Originar din județul Buzău, cu activitate sportivă la Clubul Dinamo București, anii de sport și-au pus amprenta pe caracterul și felul lui de a fi, un om dintr-o bucată, cu un temperament coleric, curajos în luarea deciziilor, care își asuma deciziile sale indiferent de consecințe. Beni reușea totdeauna să relaționeze bine cu deținuții fie ei recidiviști, considerați a fi periculoși și recalcitranți, a reușit să îi determine să lucreze bine atunci când era șef punct de lucru indiferent că asta a fost în agricultură, în construcții sau la reabilitatrea căii ferate Arad Deva. A făcut zeci de misiuni de transfer a deținuților în alte penitenciare sau la spitale penitenciare. A avut deseori curajul de a fi nonconformist fie că asta a însemnat să mâncăm o ciorbă de burtă pe traseul Arad-București cu toții: șofer, escortă, asistentă și deținută sau de a opri pentru o jumătate de oră la casa mamei deținutului pe care îl transfera.

                  Nu știu cum a fost înainte de 1989 ori cum a fost în alte penitenciare dar la Arad majoritatea personalului se purtau cu umanitate cu deținuții atâta timp cât și aceștia se comportau corect înțelegând prin corect că nu încercau să șantajeze emoțional personalul spre a primi avantaje nepermise de lege și regulament.

                  De la sine înțeles că după doar câteva luni de serviciu m-am întâlnit cu foștii deținuți și deținute și afară. Unii dintre ei se făceau că nu ne văd, nu ne cunosc de parcă ne scria pe frunte unde lucrăm și atunci când nu eram în uniformă și salutând ar fi anunțat pe cei din jur că ei au trecut pe la penitenciar. Majoritatea dintre ei însă ne salutau discret, pe bărbați cel mai des îi salutau cu "Să trăiești tată", într-o sâmbătă, după ce eu am născut, soțul meu și cumnatul s-au dus în piață la Pâncota, tot la câțiva metri și câteva persoane unul  îl saluta pe soțul meu cu Să trăiești tată, la un moment dat acest salut l-a intrigat pe cumnatul și a întrebat: de ce te salută toată lumea pe tine așa?! Țin minte că într-o zi eu și soțul ne-am dus la cumpărături, eram însoțiți de fiica noastră care atunci era la grădiniță, după ce am terminat de târguit ceea ce doream am intrat într-un local lângă cea mai cunoscută piață a Aradului și am mâncat niște mici și am băut o bere, la o masă vecină doi bărbați însoțiți de o fetiță cam de vârsta fiicei noastre, fiica noastră avea mâna plină cu dulciuri, i-a dat și fetiței, când  aceasta s-a apropiat de ea, o ciocolată, după câteva minute chelnerița ne-a adus încă un rând de bere, mirați i-am spus că nu am mai comandat, ea a replicat este plătită de domnii de la masa alăturată, erau doi frați, foști deținuți iar micuța era fiica unuia dintre ei. 

                  Pe 9 octombrie era ziua lui Beni, anul acesta ar fi împlinit 67 de ani, el s-a oprit la 63 în anul pandemiei. Beni s-a pensionat de mulți ani, a făcut un cancer de vezică urinară, a fost operat, i s-a făcut vezică de substituție dintr-o ansă de intestin. După câțiva ani cancerul a recidivat la colon, a fost din nou operat, a făcut chimioterapie, radioterapie. În tot acest timp nu a renunțat la iubirea vieții lui, la sport.Cu câțiva ani înainte de a se îmbolnăvi s-a organizat un concurs sportiv cu personalul de la penitenciare, atunci când a dorit să se înscrie la atletism a fost refuzat pe motiv că nu există categoria de vârstă bunici, era alb complet la păr. S-a dus acasă și a pus-o pe soția lui să îl vopsească la păr, prima vopsea a dat părului  său o culoare morcovie, a cumpărat o altă vopsea și de data asta a ieșit negru. A doua zi pe tramvai s-a așezat alături de el un coleg de serviciu, a privit foarte intrigat la uniforma militară dar nu a spus nimic pentru că nu l-a recunoscut, doar când a vorbit l-au recunoscut colegii. În primii ani după pensionare când au început să se organizeze competiții sportive între penitenciare, cu personalul din penitenciare, colegele tinere l-au rugat să le antreneze. După alți cîțiva ani fiul uneia dintre concurentele de la atletism la concursurile dintre penitenciare a vrut să dea admitere la o școală de poliție, l-a rugat pe Beni să îl antreneze, a acceptat și băiatul a reușit cu brio. După aceea an după an a avut câțiva tineri care l-au rugat să îi antreneze pentru probele sportive, o făcea cu drag, nu cerea bani niciodată, doar o sticlă de bere la doi litri. Îmi amintesc că atunci cănd câte un învățăcel nu mergea cum ar fi vrut el o lua pe fiica mea, fina lui care  atunci era elevă de gimnaziu, la antrenament și dacă îl întrecea pe elevul lui îl rușina. Ultima recidivă a fost o tumoră sublinguală, a făcut din nou chimioterapie și radioterapie dar după ce le-a finalizat pe toate a regresat și la puțin peste o lună după ce a împlinit 63 de  ani a murit.