Jurnal de pensionar Episidul 5 În misiune

               Misiunile, în special cele externe erau extrem de diverse, de la escortarea deținuților la punctele de lucru în afara penitenciarului, în general în anii '90 munci în agricultură, la escortarea deținuților la instanțele de judecată pe la judecătorii din mai multe județe (Arad, Caraș Severin), escortarea deținuților la consultații medicale de specialitate la policlinicile din oraș, supravegherea deținuților internați în spitale civile pe toată perioada internării, transferul deținuților spre spitale penitenciare (București Jilava, București Rahova, Colibași, Poarta Albă, Târgu Ocna, Dej), escortarea deținuților spre sau de la vagonul penitenciar. În anii de început de serviciu al meu în penitenciar transferul între penitenciare se făcea prin vagonul penitenciar, un vagon ce se lega după mai multe trenuri, avea un traseu fix și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni, pentru că atunci când eu m-am angajat la penitenciar un pod CFR între gara Arad Nord și  gara din Aradul Nou, un cartier al municipiului Arad, era în reparație, transferul deținuților pentru vagonul penitenciar se făcea în stația CFR Radna.

              Asistenții medicali participam cu regularitate la escortarea deținuților pentru consulturile medicale efectuate în policlinicile din oraș și la transferul deținuților bolnavi la spitale penitenciare. În primele luni de serviciu eu am participat doar la însoțirea deținuților la consulturi medicale de specialitate la policlinicile din oraș. După câteva luni însă o femeie deținută care muncea la bucătăria popotei cadrelor a fost depistată cu TBC și am fost trimisă în misiune de transfer a deținutei la Spitalul Penitenciar București Jilava. Colegii mei bărbați, care participau foarte des la asemenea misiuni, veneau întotdeauna echipați în uniformă pentru aceste misiuni așa că am venit și eu echipată regulamentar. Ținuta mea militară, care între noi fie vorba îmi venea foarte bine, eu am 174 cm înălțime și nuanțele de albastru ale uniformei îmi scot ochii în evidență, albaștrii și ei, ținuta mea militară a atras toate privirile pe parcursul drumului de la Arad la București dar a lăsat impasibili pe colegii din post control de la intrarea în spitalul penitenciar Jilava, m-au invitat să iau loc pe o bancă afară, aceași bancă pe care stătea și deținuta în așteptarea deciziei internării, am rămas în picioare în acea curte interioară admirând livada cu piersici de la Jilava aflată în proximitate. Între noi fie vorba afară era chiar plăcut, un soare blând de luna mai ne încălzea trupurile în timp ce în incinta post controlului erau resturi de la ultima masă a celor care lucrau acolo pe orice masă. Această lipsă de colgialitate a celor de la București a făcut să îmi crească repulsia mea bănățană pentru mitici, deși am convingerea că nici unul dintre colegii lipsiți de amabilitate din acel post control nu erau născuți în București, simplul fapt că viaț,a i-a adus în capitală îi făcea să ne privească de sus pe noi că suntem "din provincie".

            La un moment dat a trebuit să însoțesc o deținută la spitalul matern pentru o întrerupere de sarcină, făcută pe banii ei, cum deținuta avea o pedeapsă foarte mică, câteva luni și plătea ea avortul, locțiitorul pentru pază decide să nu îmi dea altă escortă decât eu, mașina să ne lase la spital, mie să mi se dea o stație și să cer prin stație venirea mașinii când ne întoarcem la unitate. Am fost prin urmare echipată cu un pistol Carpați și o stație de emisie recepție, cum nu am fost prevenită despre misiune înainte, am venit la serviciu, ca de obicei, în civil, ținuta mea nu avea cordon sau curea așa că mi-am băgat pistolul în... poșetă. La matern desigur am însoțit-o permanent pe deținută, cu poșeta subsuoară întotdeauna. Celelalte femei care erau în acea zi la avorturi or fi crezut că cine știe ce am eu în poșeta aia de nu o lăsam din mână. După ce a trecut perioada de supraveghere post avort a deținutei mele încerc să dau mesaj prin stație să vină mașina, eram într-un salon fără nici o fereastră, în interiorul unei clădiri vechi, cu pereți groși și desigur stația mea avea zero semnal. O iau la plimbare pe coridor până la o fereastră ce dădea în curtea interioară a spitalului unde reușesc să comunic cu dispeceratul unității și să transmit să se trimită mașina după noi. Desigur pe toată această perioadă, aproximativ zece cinsprezece minute, deținuta mea a rămas singură și nesupravegheată, noroc că era o fată tânără, la prima pedeapsă și fără intenții de evadare...

             A doua misiune de transfer al unei deținute la Jilava am făcut-o cu escortă, un coleg care era cel mai bun la misiuni independente și care a pierdut șirul misiunilor de transfer al unor deținuți la care a participat, foarte bun prieten cu viitorul meu soț și cel care ne va fi naș de cununie și nașul de botez al fiicei mele. De data asta eu nu am mai venit în ținută militară. Deținuta a venit pentru drum îmbrăcată cu niște pantaloni negri peste care avea fusta de zeghe, modelul vechi în dungi. La noi la Arad nu se mai purta zeghea în dungi ci una foarte asemănătoare cu o salopetă de lucru, deținuta era venită de puțin timp de la Târgșor pentru popotă dar a fost depistată cu TBC. În primii mei ani de serviciu bucătăresle de la popota cadre erau de regulă cu pedepse mari, în general omor. Când o vede escorta la urcarea în mașină, o Dacie brek transformată în salvare pe care noi am botezat-o Samantha, îi spune pe un ton răstit "dă fusta aia jos", deținuta s-a supus. Pe drum înspre București când ni s-a făcut foame escorta a cerut să oprim să mâncăm o ciorbă de burtă, toți patru: șofer, escortă, asistentă medicală și deținută. Nu cred că mai trebuie să vă descriu cum ne prive-au ceilalți clienți din local, doi bărbați militari și două femei civile...

Jurnal de pensionar Episodul 4 Pețitori

          La începuturile mele în meseria de plutonier asistent medical în Penitenciarul Arad compartimentul medical cuprindea patru asistenți medicali, două femei și doi bărbați, medicul șef cu specializare medicină internă, un medic de medicină de familie și un medic stomatolog. Când eram la serviciu efectiv complet eram grupați pe două schimburi și acopeream la unitate perioada 06-21, peste noapte și la sfârșit de săptămână făceam prin rotație permanență la domiciliu. Bărbații făceau, medicul șef permanență pe unitate când era de serviciu 24 de ore și după plecarea comandantului era cea mai înaltă autoritate de decizie din unitate, băieții asistenți medicali, subofițeri făceau grupe, când erau în serviciu 12 ore de la 07-19 timp în care puteau fi solicitați să facă misiuni de escortare a deținuților. Pentru aceste zile de permanență și de grupă puteau să își ia liber ulterior. Subofițerii asistenți medicali făceam și misiuni de însoțire a deținuților transferați la spitale penitenciare la București. În primii ani de serviciu în care am fost militari (până în septembrie 2004) nu existau concepte de ore suplimentare plătite sau de sporuri crescute pentru orele de serviciu efectuate în sărbători legale libere la civili sau în zilele de sfârșit de săptămână, miltarul servește patria atât timp cât este nevoie. Cei doi medici de medicină generală și asistenții ne-am grupat informal în două grupe, una de fumători și una de nefumători, eu m-am alăturat celei din urmă.

          Într-o zi de lucru oarecare din anul 1998, când pe la cabinetul medical s-au perindat, ca de obicei, doi căpitani, doamna doctor iritată de aceste vizite care interfereau negativ în activitatea cabinetului medical i-a spus celui care a venit în obișnuita vizită: "nu mai veniți atâta pe aici că fata asta s-ar mărita și nu au loc cei neînsurați de voi". Replica a fost auzită de un coleg supraveghetor pe secția restrictivă, secție care avea atunci program de consultații medicale, un bărbat creol, peste 190 cm înălțime și o constituție foarte robustă. Vrei să te măriți fată, lasă că îți găsește Oanea bărbat. Prima propunere un coleg angajat cu vreo trei luni înaintea mea, absolvent al școlii de subofițeri, după ce eu am replicat "păi ăsta-i minor pe lângă mine", eu aveam atunci 31 de ani și cel propus de colegul supraveghetor, un băiat frumos dealtfel, avea doar 21. Pe când s-a dumirit Oanea ce vârstă am eu a început inventarul celor trecuți de 30 de ani și neînsurați, au ieșit vreo 6-7 la inventar. Ai terminat inventarul Oane, întreb?Păi dintre ăstia mie îmi place cel mai mult de Nicu G., la restul nu are rost să îți răcești gura de pomană. Răspunsul colegului supraveghetor a venit promt: "fata mea dapu pă ăsta trebe prima dată să-l tratezi de limbrici șî numa după aceea să ieși cu el în lume!" Limbrici, nelimbrici mie de ăsta îmi place. Alesul meu era un bărbat înalt,subțirel spre slab și cu ochi albaștrii, păr bogat, creț, semăna fizic izbitor de mult cu răposatul meu tată dar Oanea nu cunoștea acest amănunt.

          Eu și Nicu G. ne-am cununat în 15 mai 1999, fără tratament pentru limbrici, pe 25 noiembrie 1999 am născut o fetiță de 3200 grame. Am revenit la serviciu pe 1 noiembrie 2000, înainte de a împlini fiica noastră un an, în cele 14 luni cât am lipsit de la serviciu compartimentul medical al penitenciarului s-a lărgit, au fost angajați: un medic generalist, trei asistenți medicali și un medic generalist a venit prin transfer de la un alt penitenciar. Asistenții medicali lucram în ture de 12 cu 24 și 12 cu 48 ore, pe patru schimburi, eu am lucrat acelaș schimb cu soțul meu întrucât mama mea, pensionară, fostă profesoară, locuia cu noi și am avut cine să o îngrijească pe fiica noastră cât timp noi eram la serviciu. 

Jurnal de pensionar Episodul 3 "Domnișoara plutonier - continuare "

              

             Am început să lucrez în Penitenciarul  Arad am primit grad de plutonier dar cursul de inițiere l-am făcut abia... în anul  2001. Fix așa cum am gândit la semnarea actelor de angajare, am devenit PLUTONIER doar intrând pe poarta penitenciarului. Șefii mei direcți, medicii cu care am lucrat s-au preocupat, firesc, de adaptarea mea la ceea ce înseamnă munca cu pacienții deținuți, muncă care era foarte diferită de munca într-un spital, pacienții deținuți sunt și deosebiți de pacienții din spital dar sunt tot pacienți. Munca de la cabinetul medical al unui penitenciar se aseamană mult cu aceea de la cabinetul unui medic de familie în ceea ce privește evidențele. Desigur, însă, ea merge mai departe, unui deținut nu poți să îi dai o rețetă în mână, deținutul nu are posibilitatea de a merge la farmacie să își cumpere medicamentele de pe rețetă. La finele anilor '90 nu se prime-au medicamente din afara penitenciarului, totul era achizitionat de penitenciar. Un alt aspect profesional la care eu trebuia să mă adaptez era munca cu tabletele, în spital am lucrat în proporție de 99% din situații doar cu fiole și perfuzii.

           Ofițerii responsabili cu pregătirea militatară veneau zilnic pe la cabinetul medical dar nimeni nu îmi explica nimic despre ce înseamnă viața de militar, când îi rugam să-mi dea să citesc mi se răspundea lasă că tu ești asistentă medicală, nu îți trebuie ție asta.

           După primul sfârșit de sâptămână petrecut la mama acasă colegul meu de tură, asistent medical și el mă întreabă "te-ai trecut în registrul de părăsire a garnizoanei?" Ceeee?! Încet, încet am aflat ce înseamnă acest grad de plutonier, dincolo de uniformă, care între noi fie vorba, pe motiv că noi compartimentul medical nu venim în uniformă la serviciu, am primit de la magazia de echipament două perechi de pantaloni, o pereche pentru pantof și a doua pereche pentru cizmă și... o geacă de iarnă, restul... când vom avea. Sacoul din această fotografie pentru legitimație și dosarul militar nu mi-a aparținut niciodată, l-am primit cu împrumut pentru fotografie. Aveam să aflu mai multe despre viața de militar după ce m-am împrietenit cu cel care avea să îmi devină soț, el fiu de ofițer de armată, gestionar al armamentului de serviciu, m-a chemat la magazia de armament în primele mele săptămâni de serviciu ca să îmi dea tichetul de armă și să îmi prezinte pistolul meu. De ce oi fi avut eu tichet de pistol nu știu nici acum?! Toți subofițerii, când aveam trageri, trăgeam cu pușca, doar ofițerii cu pistol. Subofițerii din pază prime-au pistoale în misiuni de escortare, asistenții medicali nu eram înarmați la misiunile de escortare decât în situații excepționale. Eu personal nu reușesc să încarc pistolul carpați, în afară de momentul când am primit tichetul de armament am mai ținut un pistol carpați în mână de două ori în peste 21 de ani de serviciu.

          Personalul din penitenciar predominant masculin, la angajare am fost cea mai tânără femeie care lucra în sectorul de deținere și unica care nu eram căsătorită, peste câteva luni au fost angajate două psiholoage, penitenciarul din Arad a fost primul peniteciar care a angajat un preot și psihologi, cele două erau mai tinere ca mine și una dintre ele era și ea necăsătorită. În primele luni de serviciu colegi și deținuți își făce-au cu toții drum la cabinetul medical. Deținuții au aflat cine sunt, cum mă cheamă și de unde vin de la un fost elev din Galșa. După terminarea liceului cum nu am intrat la facultate am lucrat din noiembrie până în iunie anul următor suplinitoare la școala din Galșa, am predat biologie și agricultură. Unul dintre foștii mei elevi a făcut o prostie și a ajuns deținut. Deținuții din Pâncota nu au ajuns până în clasa a cincea când ar fi avut-o profesoară pe mama mea, nici nu locuiau în zona unde locuiau părinții mei și nu m-au cunoscut.

          Într-o sâmbătă prin luna mai mă sună de la penitenciar că a fost internată o femeie în spital iar conducerea unității au dat ordin să mergem asistentele medicale să o păzim la spital. Eram atunci patru asistenți medicali, doi bărbați și două femei, eu și o colegă mai în vârstă. Mă întreabă cel care a sunat ce aleg să mă duc duminecă pe zi sau de noapte la spital, am ales tura de noapte. După două ore sunt sunat-ă din nou, s-au schimbat ordinele, asistentele vom face serviciu pe secție și femeile din pază vor merge la spital. Am dat telefoane pe la colege să primesc cămașă, cravată, pălărie și bluzon ca să-mi completez ținuta militară. La ora 19 am intrat deserviciu, l-am rugat pe ofițerul de serviciu să treacă pe la mine să îmi spună ce trebuie să fac. Nu a venit, pe atunci funcția de OFIȚER DE SERVICIU era îndeplinită de subofițeri, din cei bătrâni care nu aveau liceul absolvit, pentru ei eu cu liceul și școala postliceală de trei ani li se părea că sunt mult mai școlită decât ei, nu a îndrăznit să vină să facă militărie cu mine. Am căutat în biroul supraveghetoarei tot ce era de citit: caietul postului, consemnul postului, programul, în caietul cu programul găsesc scris la ora 23 STINGEREA și la ora 04:30 DEȘTEPTAREA. Puțin înainte de ora 22 ofițerul de serviciu îmi aduce deținutele de la popotă care aveau o cameră separată. După vreo jumătate de oră femeile de la popotă mă roagă să le sting lumina dar să le las televizorul, toate televizoarele aveau prizele pe culoar, nu în camerele de deținere. La ora 23 am stins TOATE becurile din celulele deținutelor și am scos din priză televizoarele. Târziu în noapte când nu am găsit ce să mai fac, în biroul supraveghetoarei nu exista nimic decât o masă de birou și un singur scaun, biroul era îngust încât scaunul era lipit de calorifer când erai așezată pe scaun, nici măcar un aparat de radio nu exista, târziu în noapte am ieșit în curtea secțiilor de bărbați în speranța că vreun coleg e la o țigară și mai schimb o vorbă. Stupoare TOATE camerele de deținere aveau lumina aprinsă! În sinea mea îmi spun acum fie ce-o fi nu le aprind luminle în capul nopții. Am aprins luminile la ora 04:25  după care am sunat DEȘTEPTAREA. După două zile un coleg care era escortă la punct de lucru în agricultură venind la cabinet îmi spune că le-a plăcut la deținute cu mine pe secție că le-am stins lumina, întrebând de unde știe mi-a răspuns că le-a auzit când se întrebau  cele din camere diferite dacă "și vouă v-a stins lumina?"  Am aflat apoi că lumina "de veghe" nu se stinge, camera de popotă era singura care aveau aprobare să li se stingă lumina, dar în caietele găsite în biroul supraveghetoarei nu scria asta.

Jurnal de pensionar Episodul 2 Domnișoara plutonier

           După mai mult de o jumătate de an de la examenul dat la penitenciar am fost angajată a Penitenciarului Arad cu data de 1 Decembrie 1997, ziua în care am împlinit 31 de ani.

           În aceste peste șase luni de la examenul probă scrisă am fost de două ori la București la DGP (Direcția Generală a Penitenciarelor), am completat tot felul de hârtii începînd cu o autobiografie completă în care să menționez la fiecare etapă persoane care ar putea fi contactate spre a da referințe despre mine. Au venit persoane care au făcut verificări la serviciu, la Spitalul Municipal Arad, la domiciliul meu de atunci, o garsonieră în cartierul Micălaca al municipiului Arad dar și în orașul în care am crescut Pâncota. La serviciu eu nu am spus nimic despre intențiile mele de a mă transfera la penitenciar, prin urmare apariția unui căpitan care să ceară referințe despre mine a creat o surpriză dar mi-a și deconspirat intențiile. Nu cred că are rost să povestesc că după vizita domnului căpitan la spital am devenit calul de bătaie al medicului șef de secție, tot ceea ce se greșea pe secție era întotdeauna din vina mea. Cu trecerea săptămânilor și a lunilor și eu continuam să lucrez la spital, în zilele de sfârșit de săptămână când venea la contravizită îi făcea o adevărată plăcere să îmi spună că postul de la penitenciar s-a ocupat de o asistentă  blondă. 

           În a doua parte a lunii noiembrie într-o dimineață când eu dorme-am, doar ce am ieșit din tură de noapte, sună telefonul, proaspăt instalat la garsoniera mea, de la penitenciar, mă inform-au că peste două zile trebuie să mă prezint la DGP în București la Direcția Medicală. O plimbare cu CFR-ul Arad-București-Arad costa,la vremea aceea, aproximativ o jumătatea din leafa mea de asistentă medicală la ATI. Cu ajutorul mamei mi-am luat bilet de tren, la trenul de seară, nu am mai găsit bilete la cușetă, nici nu cred că era vagon cușetă la trenul ăla, după o noapte de călătorit, cu întârzierea de rigoare, am ajuns de la Gara de Nord București pe strada Maria Ghiculeasa la DGP. Acolo am fost "cazată" într-un birou alături de tinerii medici ce lucrau acolo și încă vreo cinci candidați la angajare în diferite penitenciare din țară, un medic din Aiud și restul asistenți medicali. Am stat acolo în așteptare vreo patru ore, directorul direcției meducale era la ministru, pe la prânz când a revenit s-a dus să ia masa, a venit să ne întâlnească pe noi doar după aceea, nouă în toate aceste ore nu ni s-a oferit nici măcar un pahar cu apă, eu nu reușisem în drumul de la gară nici să beau o cafea, în anii '90 nu apăruseră automatele cu gustări și cafea în gări, nici restaurante tip M'c Donalds. Eu am fost primită în biroul directorului prima, împreună cu mine a venit de la Direcția Personal un ofițer cu dosarul meu, în dosar ultimele pagini era lucrarea mea la examenul scris dat pe 8 mai 1997 în Arad. Când i s-a arătat directorului ce examen am dat eu în Arad acesta a concluzionat că pe mine nu mai trebuie să mă testeze, în sinea mea am răsuflat ușurată, eram epuizată și nu cred că aș fi dat randament la o testare, deși la plecare am observat că tinerii doctori din biroul în care am stat îi ajut-au pe cei care au dat testul. Înainte de a pleca din biroul directorului mi s-a comunicat că voi fi angajată cu 1 Decembrie, ziua în care împlineam 31 de ani.

           De la biroul personal al Penitenciarului Arad mi s-a dat o hârtie pentru transferul meu începînd cu 1 decembrie la dânșii, când însă m-am prezentat la biroul de resurse personal al spitalului cu respectiva hârtie surpriză, doamna de la birou îmi spune că nu înțelege nimic din această hârtie, că este formulată ca un ordin iar domnii de la penitenciar nu sunt în măsură să le dea ordine lor. După încă un drum între spital și penitenciar, un telefon între biroul personal al penitenciarului și al spitalului s-a convenit să îmi bag cerere de lichidare la spital cu 30 noiembrie. Ultima săptămână din luna noiembrie urma să fiu liberă, aveam ceva ore suplimentare și cum spitalul nu le plătea trebuiau recuperate. În seara primei zile libere a venit la mine asistenta șefă, o colegă se îmbolnăvi-se iar o altă colegă ce era în concediu de odihnă nu răspundea la telefon și medicul șef a concluzionat că sunt angajata lor până la sfârșitul lunii, să mă cheme la serviciu. M-am dus, ultima tură de serviciu am făcut-o tură de noapte 30 noiembrie/1 decembrie și dacă nu era Ziua Națională aș fi fugit de la spital la penitenciar, așa m-am prezentat abia în 2 decembrie la penitenciar.

           Am fost așteptată în poartă de un coleg și am pătruns astfel într-o lume totalmente nouă. La semnarea actelor de angajare pe toate hârtiile scria plt. așa că nevinovată întreb: "plutonier voi fi?" La care iritat îmi răspunde domnul că sunt deja plutonier. Am tăcut dar în sinea mea mă întrebam totuși cum am devenit plutonier, doar intrând pe o poartă?! Nimeni însă nu realiza acolo că toate cunoștințele mele despre militărie se rezumau că identificam gradele de la sergent la colonel, nimic mai mult, am crescut în familie cu o soră mai mică și un tată care a fost clasat INAPT pentru armată pentru că avea 183 cm înălțime și doar 56 kg la recrutare.   

Jurnal de pensionar Episodul 1 Pacientul deținut și colonelul Ciobanu

          Mi-am început munca de asistent medical la 1 ianuarie 1994 la Compartimentul de Hemodializă al Spitalului Municipal Arad, am lucrat acolo doi ani, în acei doi ani am învățat mai mult decât în cei trei ani de Școală Postliceală Sanitară, voi fi toată viața recunoscătoare colectivului de acolo și doctorului Pîtea Viorel, șeful compartimentului.

         În al doilea an de muncă la acel compartiment, doar ce trecusem de examenul de final al anului de asistent medical generalist debutant, s-a internat la noi pe secție un tânăr de vreo 23 de ani ce era deținut. La internare a venit cu el un subofițer bătrân pus pe șotii, când a văzut el că asistentele sunt fete tinere, unele nu aveau nici 20 de ani și majoritatea abia trecuseră de majoratul din vechime, 21 de ani, s-a gândit el să glumească puțin, când întreb-au fetele pentru ce face închisoare pacientul le răspundea "pentru trafic de persoane și proxenetism". În anii aceia nici nu se știa prea bine ce semnificație au acești termeni. Le-a speriat atât de bine pe colegele mele asistente încât li s-a făcut frică să mai facă tură de noapte. Compartimentul nostru avea doar șase paturi pentru internări de pacienți și pentru atât de puține paturi normativul de personal din acei ani nu prevedea ca în tura de noapte să avem infirmieră, se lucra în tura de noapte doar o singură asistentă între orele 22-06. Eu făceam naveta de la Pâncota și nu aveam legături de trenuri pentru schimbul doi și făceam doar schimbul unu și trei. În prima lună cât a fost internat deținutul pacient tură de noapte am făcut doar eu și încă o colegă, colega își făcea doar turele ei, celelalte colege când trebuia să facă schimbul trei se rugau de mine să fac schimb de tură cu ele. Uite așa în lungile nopți în care eu și subofițerul care făcea de pază la spital nu puteam dormi poveste-am câte în lună și în stele cu ei, m-am împrietenit cu câțiva dintre ei ce erau de vârste apropiate cu mine. Intrarea în compartimentul nostru se făcea direct din curtea interioară a spitalului, eu când eram de noapte nu încuiam iala de la intrare pentru ca dacă venea un pacient noaptea să poată intra în secție, înainte de ora șase deschideam larg ușa pentru a se aerisi, pe șase veneau infirmierele. După ce s-a internat deținutul când deschideam ușa o găseam cu iala încuiată, la a doua sau atreia oară m-am întrebat cu voce tare cine o fi încuiat ușa că eu nu mă încui nici când sunt singură dar acum când am pază?! Un subofițer bătrân îmi răspunde cum cine? Eu, dacă bate cineva la ușă te duce capul să mă trezești! Păi dacă nu mă preveniți nu mă interesează pe mine că tu nu ai voie să ațipești, eu fug să văd ce urgență îmi vine mie. După aproape două luni deținutul nostru a fost pus în întrerupere de pedeapsă, a rămas în continuare internat dar fără să mai fie păzit, după vreo trei luni i s-a pus un diagnostic definitiv: lupus eritematos. După ce a scăpat de paza au aflat toată secția că de fapt el a furat niște ceapă dintr-o fermă, era condamnat pentru furt, nici vorbă de proxenetism și toate alea cu care le îngrozise pe fete primul subofițer care a venit cu el la internare.

          Acest tânar hoț, ce a furat ceva de foame dar deținut fiind a fost internat în spital și diagnosticat, dacă ar fi fost șomer în libertate cine știe când ar fi fost diagnosticat, acest tânăr hoț, pacientul deținut a fost primul meu contact cu lumea Administrației Naționale a Penitenciarelor.

          După cam un an de la internarea pacientului deținut eu m-am transferat la secția ATI (Anestezie și Terapie Intensivă) a aceluiaș Spital Municipal Arad. Într-o duminecă liniștită în care eu eram de tură, cam la un an si câteva luni de la transferul meu la ATI, vine pe secție unul dintre subofițerii cu care m-am împrietenit când am lucrat la dializă și ei supravegheau pe pacientul deținut, căuta o cunoștință transferată pe secție la urologie. A stat 30 de minute pe secția de urologie și vreo două-trei ore la povești cu mine. Din vorbă în vorbă mă întreabă ce salar am, în buzunarul halatului era ultimul fluturaș, i l-am arătat, s-a albit la față, "așa salarii mici aveți voi?!" Eu l-am întrebat dacă nu au nevoie de asistente medicale acolo la penitenciar din moment ce privind fluturașul meu de salar te-ai albit mai tare decât halatul meu?! Răspunsul a fost da, vom avea nevoie după ce se termină penitenciarul nou care s-a început de construit.

         O vorbă aruncată într-o convorbire oarecare și un bărbat ce a pălit la vederea fluturașului meu de salar m-a făcut să caut un fost elev al mamei ce era ofițer la penitenciar, așa am aflat că se pensionează un asistent medical și v-a fi liber un post de asistent mai repede decât  construirea noului penitenciar. 

          Am dat o probă scrisă de specialitate în 8 mai 1997, am fost la acel concurs cinci candidați, majoritatea dintre ei proaspeți absolvenți ai școlii postliceale sanitare, făra nici un pic de experiență și doi dintre candidați cu foarte puțină experiență. Subiectele, toate, au fost formulate din Urgențele medico-chirurgicale de Lucreția Titircă, cartea această era cu mine permanent în toți cei patru ani cât am lucrat la dializă și la ATI, o studiam tot timpul, mă întreb-au adeseori aparținătorii și bolnavii dacă vreau să continui medicina. Am luat nota cea mai mare, experiența mea de trei ani și jumătate în secții de urgență mi-au fost avantajul. În luna iunie m-au trimis la București la Centrul de testare psihologica a MAI și la Direcția Medicală din ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor) să mă vadă șeful direcției col.dr. Ciobanu. Domnul Ciobanu a dorit să îmi dea un test, nu știam atunci dar dânsul era cunoscut că dă acelaș test medicilor și asistenților medicali de ani de zile. Un punct al testului domnului col dr Ciobanu era referitor la terapia combinată cu două sau mai multe antibiotice. Profesorul care ne-a predat bolile infecțioase în școala sanitară, dr Herețiu (Dumnezeu să-l odihnească) ne-a spus că treaba noastră de asistenți este să administrăm medicația prescrisă de medic, combinarea antibioticelor să o lăsăm în seama medicilor, pe noi ne interesează doar ce nu putem combina în aceași seringă. În concluzie la testul dr. Ciobanu am amețit eu ceva ce dânsul a concluzionat că sunt prostii. Am replicat că eu sunt asistent medical și administrez tratamentul prescris de medic, nu prescriu tratamente. Domnul colonel îmi spune și dacă doctorul e beat și scrie prostii? Replica mea a venit promt: și dacă dumneavoastră domnule colonel sunteți beat și scrieți prostii îi veți permite unui subofițer asistent medical să vă corecteze?! Cum era de așteptat, nervos, domnul colonel a scris DA pe dosarul meu, a semnat bombănind ceva despre mine că sunt proastă dar noroc că-s naltă și frumoasă. Am zâmbit și în sinea mea lasă că în Arad n-oi lucra cu tine. Până în 1 decembrie, când în sfârșit m-au angajat la penitenciar, m-au mai trimis o dată la Direcția Medicală, ca să mă cunoască noul șef al direcției medicale care l-a înlocuit pe col dr Ciobanu.

Crăciun cu miros de amintiri din copilărie

             Când eram copil Crăciunul l-am petrecut, invariabil până la 18 ani, la bunicii paterni, în satul Iermata, comuna Seleuș din județul Arad. Bunica și mătușa mea făceau bradul în cămară, pe ascuns, de obicei când ne culcau de amiază pe noi copii. Moș Crăciun venea în persoană la noi, pe coridorul lung, cu bradul în mână și un sac cu darurile în cealaltă mână, costumul era format din bunda ciobanilor din vecini, o căciulă din blană de oaie întoarsă pe dos și o mustață din fuior. În aproape toți anii copilăriei mele Moș Crăciun era baci Mitru a lu Puzlic, omul acesta mi-a luminat copilăria (Dumnezeu să-l odihnească și să îi numere sufletul cu drepții Săi). Ne punea pe totți copii să îngenunchem, să spunem rugăciuni și poezii înainte de a ne da cadourile. Într-un an tatăl meu i-a făcut fratelui său cadou o pereche de pantaloni, i-a împachetat frumos și i-a pus în sacul moșului iar acesta l-a pus și pe Lelu să îngenuncheze și să spună o rugăciune spre a își primi darul.

              După ce se termina totul la noi moșul traversa strada la a lu Andea iar noi cu toții copii și adulți îl urmam și asiste-am acolo la acelaș spectacol. Ne culcam târziu în noapte cu toții după ce prime-am colindătorii, unii îmbrăcați urât, uneori îi recunoște-am și uneori nu. Țin minte că au venit într-un an un cuplu îmbrăcați bărbatul în hainele femeii și femeia în bărbat, ne-au cântat o colindă și nu i-a recunoscut nimeni din familie.

             Pe când eram în liceu mă alătur-am unor colindători și colindam întreg satul, cunoște-am atât de bine satul încât ști-am ce anume îmi place să mănânc la fiecare casă, care prăjituri sunt specialitatea gospodinei, unde este vinul cel mai bun, niciodată nu prime-am bani, pata colinzilor era că eram serviți cu mâncare, prăjituri și băutură. În ziua de Crăciun la Moroda, la căminul cultural era Joc, horă dar la noi se joacă în doi, nu horă așa că îi spune JOC.

            Feciorii care erau de însurat se adunau și tocmeau un taraf și merge-au la toate fetele de măritata din sat, la fiecare fată se aduna o bună parte din sat, vecini, rude. Ce repede trec anii... mai ieri eram copil și astăzi pensionară...

Pelerinaj pentru suflet

              În perioada 21-25 august 2023 am fost într-un pelerinaj care ne-a purtat din Arad până în Dobrogea, ne-am închinat în 14 mănăstiri din șase județe și București precum și în două catedrale. Toate locurile vizitate au avut pentru mine o importanță deosebită, pentru mine acest pelerinaj a fost o călătorie pentru minte și suflet, ceva gen "Mănâncă, roagă-te, iubește" în variantă personală, a-la  Camelia.

              În prima zi am vizitat Mănăstirea Mărcuș din comuna Dobârlău, județul Covasna, Mănăstirea Schimbarea la Față din comuna Sita Buzăului, acelaș județ și Mănăstirea Ciolanul din comuna Tisău, județul Buzău și ne-am cazat seara în Hotel Sport Buzău. Trecerea dinspre județul Covasna spre Buzău am făcut-o pe la Siriu , Nehoiu deci am văzut lacul de acumulare și barajul de la Siriu, localitatea natală a cântărețului de muzică populară Benone Sinulescu, care în ultimii ani a locuit în județul Arad la  Bîrzava, este înmormântat în Arad. În tot timpul cât am fost în județul Buzău gândul nostru a fost la nașul nostru de cununie originar din județul Buzău, cu atât mai mult cu cât a fost și nașa cu noi, ca în toate pelerinajele. Seara ne-am plimbat puțin prin Parcul Tineretului în Buzău care este foarte aproape de hotel. L-am simțit pe nașu aproape tot timpul cât am fost în Buzău, mă așteptam să îl aud vorbind. Dimineață am văzut când cei de la societatea de salubritate Buzoiană au venit să colecteze gunoiul, au ridicat platforma cu tomberoane din pămînt, ne era căzut nimic pe margini și mașina a colectata doar reciclabillele, după gunoiul menajer și biodegradabil au venit alte mașini, cei de la hotel au spus că se ridică gunoiul de două ori pe zi, i-am invidiat pe buzoieni amintindu-ne că și administrația arădeană au promis așa ceva dar... noi am rămas cu "făgădașul ne-mplinit".

               De dimineață după un mic dejun copios și variat am pornit spre județul Brăila, am vizitat prima dată o mănăstire care nu era în program, Mănăstirea Voevodală Nașterea Sf. Ioan Botezătorul Măxineni situată la confluența râurilor Buzău și Siret, o mănăstire înființată de Matei Basarab la 1637 dar care a fost distrusă de mai multe ori în aceste sute de ani ce au trecut de la înființarea ei pentru că în aproape întreaga sa existență s-a aflat pe graniță, între Țara Românească și Moldova pe de o parte și Raiaua Brăila aflată atunci sub stăpânire turcească. În anii 1700 în Ardeal Coroana Habsburgică în dorința de a întări catolicismul și a îi forța pe români să treacă la greco-catolicism au distrus aproape toate mănăstirile ortodoxe și multe biserici. În aceleași timpuri în Țara Românească multe mănăstiri au ajuns în ruină din cauza proastei administrații a grecilor cărora le fuseseră închinate. A urmat apoi Mănăstirea Sf. Pantelimon Lacul Sărat situată într-un parc frumos în apropierea plajei. Am intrat în municipiul Brăila, locul nașterii mamei mele. Bunicii mei materni în 1929 la începutul  crizei au plecat în căutare de lucru spre București, au ajuns în Brăila, mai exact în Brăilița, au locuit aici 16 ani, pentru că bunica a făcut malarie, de mai multe ori, medicul i-a spus bunicului că dacă vrea ca soția lui să trăiască să se mute într-o casă de cărămidă, nu din chirpici. Bunicul a construit o casă în Brăilița, nu știu pe ce stradă și nici nu mai am cum să aflu. Toți cei patru copii ai bunicului s-au născut în Brăila, de aici a fost luat bunicul și deportat în Rusia, la finele celui de al doilea Război Mondial, iar bunica s-a întors împreună cu copii în Reșița, casa au vândut-o la mulți ani după ce s-a întors bunicul din Rusia. În tot timpul cât am fost prin Brăila m-am gândit la mama și la familia ei, la bunicii materni și frații mamei. Am trecut spre Tulcea pe podul suspendat inaugurat de doar o lună și am vizitat Mănăstirea Cocoș cu o biserică impresionantă pictată în tehnica mozaicului, Mănăstirea Saon cu un alt fel de frumusețe și în final Mănăstirea Celic Dere. Ne-am cazat la Hotel Atlantis în Tulcea.

             Cea de a treia zi a început pentru cei mai mulți dintre membrii grupului nostru cu o plimbare cu trei șalupe în Delta Dunării, noi am preferat să ne plimbăm pe proaspăt restaurata Faleza Ivan Patzaikin Tulcea însoțiți de încă câțiva pelerini ce nu au putut sau nu au dorit să meargă. Pe la prânz am plecat prin Dobrogea cea pietroasă și aridă spre Mănăstirea Sfântul Ioan Casian, cu o biserică nouă ridicată, impresionată prin arhitectura puțin atipică, eu am renunțat să ajung la Peșteră, o mică parte din grup au ajuns și acolo. Am renunțat la vizitarea mănăstirii din Năvodari spre a ajunge cu ziuă la cazarea din Mamaia, Grand Hotel Astoria și a putea face o baie în Marea Neagră cea frumoasă.

              A patra zi am început-o vizitînd Mănăstirea Sfântul Filip din Adamclisi, județul Constanța, am continuat cu Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei și în final Mănăstirea Dervent, fiecare cu frumusețea ei, la ultima multe plante exotice acomodate aici de un părinte sfătos, glumeț și foarte amuzant în cuvintele sale de  învățătură. Am trecut înspre județul Călărași cu bacul pe la Ostrov-Silistra și ne-am îndreptat spre capitală. În Ilfov ne-am oprit să vedem Mănăstirea Cernica, nu ni s-a deschis nici un pangar deși am văzut mai multe, nu a venit nici un preot să ne dea cuvânt de învățătură, ne-am închinat în biserică și ne-am plimbat prin cimitir și peste tot, în cimitir am găsit mormintele unor celebrități și unii au comentat despre starea unora dintre morminte.

              Ultima cazare a fost în București la Hotel Sir Colentina, dimineața fară micul dejun am fost la Catedrala Mântuirii Neamului, am putut intra doar la paraclis, mic dar dichist, cu o curte încă rcată de flori, un loc aglomerat de oameni ce se roagă dar înconjurat de mulți cerșetori. Am renunțat la vizitarea Mănăstirii Pasărea și am  înlocuit-o cu Mănăstirea Radu Vodă din Sectorul 1 al capitalei după care ne îndreptăm spre casă.