Învățătoarea mea

 

       

                       Învățătoarea mea  AURELIA   LELA   RĂDUCAN m-a pus pe calea a ceea ce am devenit. Am fost o elevă care a luat cu ușurință note mari la toate materiile școlare, fie ele din grupa materiilor umaniste sau de științe. În treapta a doua de liceu, Dumnezeu să-l odihnească, profesorul meu de matematică, directorul Liceului, pe atunci, Industrial Ineu, profesor Jurcă Teodor m-a certat pentru că am abandonat matematica. Mie însă mi-au plăcut întotdeauna mai mult literatura, limbile străine, mai puțin rusa, și materiile umaniste, în special istoria, filozofia, psihologia. Exact asta mă atrage să citesc și acum cărți de psihologie, articole și reviste de politică, istorie, pe lângă ceea ce citesc urmăresc mult canale tv de documentare, mă atrag alte culturi decât cea a română.

                     Ceea ce sunt, ce îmi place este ceea ce a cultivat în mine învățătoarea mea, a fost o învățătoare completă care a reușit să creeze clasei mele o bază solidă atât la științe cât și la partea umanistă. Personal însă cred că și ei îi plăceau mai mult materiile umaniste. Eu în întreaga mea perioadă școlară am rezonat foarte bine cu materiile predate de profesori care au știut să se facă plăcuți de către mine. Eu am devenit foarte repede, încă din clasele primare, o cititoare împătimită și asta cred eu că se datorează în egală măsutră exemplului dat de părinții mei, cititori împătimiți și ei, dar și învățătoarei mele doamna Lela Răducan. În clasa a IV-a ne-a dus la bibliotecă, împreună cu doamna Gligor, soția unui profesor de matematică și care era bibliotecară, ne-au învățat să căutăm o carte de citit spunându-ne că vom organiza un concurs "Cine povestește cea mai frumoasă poveste" peste câteva săptămâni. Am căștigat acel concurs povestind o poveste de inspirație arabă, culeasă de un scriitor german, intitulată "Povestea mâinii tăiate".  La biblioteca școlară din Pâncota această poveste era într-un volum gros toate poveștile arabe culese de Wilhelm Hauff, în limba germană.

                     Între familia mea și familia învățătoarei mele erau mai multe legături, mama era profesoară de istorie, colegă cu doamna învățătoare în unica școală a orașului Pâncota, tatăl meu a fost coleg de clasă în liceu, la Ineu cu doamna învățătoare, nu am reușit să citesc pe fotocopia tabloului de absolvire care a fost numele de familie  înainte de căsătorie al doamnei învățătoare, în anii în care era colega tatălui meu. Mai târziu în viață tatăl meu a fost coleg de serviciu cu soțul fostei lui colege de liceu Viorel Răducan, amândoi au fost impegați de mișcare la CFR, în ultimii ani de serviciu au lucrat la tramvaiul electric al Podgoriei Aradului, săgeata verde, familia Răducan au locuit ani de zile într-o locuință de serviciu în cadrul stației de tramvai Pâncota.

                      Din acest cvartet de prieteni și colegi primul a trecut în lumea celor adormiți tatăl meu, câțiva ani mai târziu l-a urmat colegul și prietenul lui Viorel Răducan, în august 2016 a trecut mama în rândul celor adormiți și astăzi a fost înapoiat pământului trupul celei care a fost învățătoarea mea doamna Lela Aurelia Răducan.

               Dumnezeu să vă dea odihnă!

               Îmi place să cred că acum sunteți din nou împreună cu toții, prieteni și colegi, foștii mei profesori. Recunoștință veșnică, nu vă voi uita. Dumnezeu să vă numere sufletele cu drepții Săi!   

Jurnal de pensionar episodul 12 - Militar român

               Recentele alegeri prezidențiale anulate au declanșat discuții în contradictoriu în orice grup, asociație, familie și așa cum este de așteptat nici Asociația Cadrelor Militare în Retragere și Rezervă din ANP filiala Arad nu a scăpat de asemenea discuții în contradictoriu. Nu vreau să insist asupra acestor discuții decât pentru două aspecte care mi se par importante, primul aspect este cel legat de reproșurile la adresa cadrelor medicale care "au omorât oameni" l-am abordat în precedentul episod publicat pe acest blog chiar dacă nu l-am înseriat cu Jurnalul de pensionar; cel de al doilea aspect pe care doresc să îl abordez este un alt reproș pe care l-am primit într-o discuție în contradictoriu în această perioadă, mi s-a spus cu ton de reproș că: totuși tu esti militar român!

             Da sunt pensionar militar al Casei de Pensii Sectorială a M.A.I. pentru că am lucrat timp de 21 de ani și trei luni într-un penitenciar de maximă siguranță.

             Mărturisesc însă că atunci când m-am angajat la penitenciar nu am făcut-o pentru gradul de militar. Pentru mine uniforma medicală, care înainte de 1990 era DOAR albă, halatul alb de cadru medical era un scop în viață. Am dat admitere de mai multe ori la facultatea de medicină după ce am absolvit liceul în anul 1985, nu am intrat. În 1990 când am aflat că s-a reînființat Școala Postliceală Sanitară eu eram angajată în fabrica de mobilier curbat din Pâncota. În noiembrie 1989 am dat un examen pentru un post de normator, la birouri, am avut 15 sutimi mai puțin decât cel care a luat postul deși atunci când a venit cu lucrările noastre corectate, secretarul PCR al fabricii care avea lucrările noastre în mână,mi-a spus pe coridor, înainte de a intra în birou,că eu sunt singura care am rezolvat problema corect și totuși când ni s-au comunicat notele problema rezolvată corect a fost notată cu 9 și nu cu nota maximă. Mi s-a spus că domnul director a promis că primul post la birouri va fi al meu fără concurs. În ianuarie 1990, doar două luni după examenul meu, în fiecare birou a apărut minim o persoană în plus dar eu nu am fost primită în nici unul. La începutul lunii februarie muncitorii din depozitul de cherestea al fabricii au făcut grevă, una dintre cererile lor a fost să li se schimbe pontatoarea pentru că îi fură de bani. Cu această ocazie șefii de secție și-au amintit de existența mea, m-au chemat în birou și mi-au spus:

                 - Camelia to be or not to be?!

                  - Ce? Am răspuns eu.

                 -Pontatoare la depozitul de cherestea, de mâine, răspuns pe loc.

                 Am acceptat, maistrul de la depozitul de cherestea a spus că trebuie să mă prezinte muncitorilor, să vadă dacă sunt de acord. Am pornit prin depozitul de cherestea spre vestiarul muncitorilor. Primul care a ieșit un bărbat înalt, negricios de etnie rromă, după el alți doi, al treilea care a ieșit mi-a fost coleg de clasă în gimnaziu, m-a salutat și am răspuns. Liderul muncitorilor se întoarce spre Ghiță și întreabă: asa nu-i fata domnului Gornic? La răspunsul afirmativ primit și-au exprimat acordul. Tatăl meu a fost impegat CFR și cum ei descărcau vagoane în gară îl cunoșteau, pe mama profesoară de mai mult de 20 de ani în Pâncota liderul nu o cunoștea, probabil nu a ajuns în clasa a cincea.

               A doua zi am fost instalată pontatoare, nu știam nimic din ce am de făcut și cea pe care o înlocuiam nu a fost lăsată să mă învețe. Am luat un bon, un certificat medical și un carnet și m-am dus la biroul vecin unde erau pontatoarele de la hala de croit, mi-au arătat cum se calculează și eu am scris în carnet. După asta m-am descurcat. Primul stat de plată nu mi-a ieșit cheia de verificare pentru un leu, m-a ajutat de am descoperit greșeala vechea pontatoare. La închidera de lună trebuia întotdeauna să îmi duc lucrul acasă.

                 În august nu am vrut să fac statul de plată pentru că pe 8 și 9 septembrie aveam examenele la școala sanitară. Am cumpărat un pachet de țigări Kent și m-am dus la doctorul fabricii, i-am mărturisit că vreau să dau admitere la școala sanitară și am nevoie de două săptămâni de concediu medical. A fost foarte entuziasmat de decizia mea spunând că locul meu nu este în fabrică, m-a întrebat dacă îmi ajung cele două săptămâni, nu a luat țigările de la mine, mi-a spus să vin să îi spun că am intrat, dacă nu intru nu mai primesc niciodată concediu medical de la el.

                 În acea primă sesiune de admitere s-au completat doar jumătate din cele 90 de locuri, eu am intrat în   acea sesiune, peste o lună s-a repetat examenul și în 15 octombrie am început școala. Încă din școală dorința mea de a învăța meserie a fost foarte mare, m-au remarcat toți medicii  care ne predau la școală, mulți m-au sfătuit să continui și să fac facultatea de medicină, nu am mai încercat pentru că m-am îndrăgostit de munca de asistentă medicală.

                După ce am terminat școala am lucrat patru ani la Spitalul Municipal Arad la Compartimentul de Hemodializă doi ani și doi ani pe secția ATI după care am dat examen la penitenciar. În toți cei 21 de ani câți am lucrat la penitenciar eu m-am considerat ASISTENTĂ MEDICALĂ, gradul militar a fost o conjunctură. Probabil de aceea acum sunt legată de colegi pentru că a fost colectivul în care am lucrat cel mai mult, mă simt legată de ei prin prietenia dezvoltată între noi în toți acești ani. Statutul de militar a fost pentru mine în anii de serviciu ceva conjunctural și așa a rămas și după pensionare.

                 Despre al doilea cuvânt din sintagma MILITAR ROMÂN, da sunt cetățean român, din punctul de vedere al etniei mă declar româncă doar pentru că nu se poate trage linie la etnie, nu există rubrica NEDEFINITĂ, de fiecare dată însă când mă declar româncă am senzația că trădez amintirea mamei mele care a fost etnic german, șvăboaică din Banat și eu chiar dacă am crescut la bunicii paterni sunt foarte legată de rădăcinile mele BIETNICE.

                   Toate acestea fiind spuse veți înțelege dragi colegi de ce eu nu pot să privesc admirativ TOT ceea ce fac TOȚI militarii români, dacă mie mi se pare că un comportament nu este corect, nu este moral nu pot fi aprobatoare doar pentru că autorul este militar. Dacă eu cred că interesul PATRIEI MELE ROMÂNIA ar cere un alt fel de comportament nu pot să nu îl judec în sinea mea, pentru că eu cred că interesul patriei mele față de care am jurat credință trebuie să conteze întotdeauna mai mult decât orgoliul meu sau decât cuvântul pe care un militar și l-a dat cuiva, nimic nu are voie să fie mai important decât jurământul de credință făcut patriei.

Dragoste - ură - furie

 

                            În aceste zile ce s-au scurs de duminică 24 nov 2024 încoace sufletul meu a plâns!

              Mă întreb cum am ajuns ca peste două milioane de români să voteze Călin Georgescu în primul tur de scrutin?! Adevărat TOATE partidele au promovat nulități la vârful lor, liderii de astăzi ai tuturor partidelor nu pot fi comparați cu liderii din anii '90. Cei din anii '90 aveau școală serioasă și în discursul lor asta se vedea, cei de acum sunt fie bâlbâiți și agramați fie cu un vocabular de șef de gașcă printr-un cartier mărginaș.

               Adevărat în timpul pandemiei a existat enorm de multă durere, frustrare, furie și autoritățile doar ne-au închis în case, ne-au refuzat orice ajutor din partea familiei extinse, a bisericii, a prietenilor, a specialiștilor. Ne-au obligat să ne îngropăm morții în saci negrii, fără priveghi și uneori chiar fără slujbă. A rămas enorm de multă traumă în urma acelui an și nimeni nu a vindecat-o, nici de comunicat nu s-a comunicat cu noi, ni s-au dat doar ordine și niciodată nimeni nu ne-a întrebat cum ești? Mai poți? În aroganța lor politicienii nu ne-au dat explicații niciodată, nici atunci și nici după. Ca să acutizeze totul și să inflameze totul au turnat benzină pe focul suferinței noastre acuzându-se unii pe alții de cheltuieli inutile și de achiziționat mii de doze de vaccin ce au sfârșit aruncate la gunoi. Pot să înțeleg toată acestă enormă frustrare, durere și furie.

               Ce nu pot să înțeleg în ruptul capului este de ce nimeni, în TOȚI acești ANI de zile, niciodată nu a încercat să se pună în situația cadrelor medicale?!

                Cadrele medicale au învățat între 15 și 23 de ani minim pentru a fi asistenți medicali sau medici specialiști. Au ajuns în fața unui virus necunoscut, a unei boli necunoscute cu evoluții extrem de diferite, de la pacienți care făceau o simplă gripă, răceală care trecea în 10-14 zile până la pacienți care în doar câteva ore își pierdeau viața. Nu exista nici un institut de cercetare care să furnizeze o cercetare despre această boală, nicăeri în lume. Nu aveau la cine să apeleze pentru îndrumare și ajutor. Organizația Mondială a Sănătății - OMS a centralizat statistici, proceduri care au dat rezultate undeva în lume și au distribuit informașia în întreaga lume. Fiecare guvern a procesat informația cum a crezut că își vor proteja populația mai bine. România și-a acceptat să se întoarcă acasă toți cetățenii ei care munceau în Europa și în lume, i-a tratat în spitale indiferent că erau asigurați medical sau nu. Australia în primă fază și-au închis ermetic granițele, au refuzat întoarcerea acasă a propriilor cetățeni pe care închiderea granițelor i-a prins în lume, la muncă sau în concediu. Când Australia a permis întoarcerea în țară a propriilor cetățeni pe care pandemia i-a prins în lumea largă, i-a primit DOAR cu condiția de a fi vaccinați sau să fi trecut prin boală recent. Vă amintiți scandalul Austrelian Open - Djokovoci când sârbul a încercat să particiăe la turneu fraudând regulile australiene.

                  Personal găsesc traumatizant să citesc și să întâlnesc și acum după ani de zile acuzații de tipul: cadrele medicale au omorât oameni în pandemie. Chiar nu vă gândiți că au murit și cadre medicale în pandemie? Că și-au pierdut și ei rude, pe care i-au îngropat în saci negri, fără priveghi și slujbă? La durerea lor când s-au văzut neputincioși în fața bolii nu se gândește nimeni? Cum puteți să faceți acuzații de parcă doctorii și asistentele au luat o pușcă mitralieră și i-au împușcat pe acei pacienți ca teroriștii ăia de au deturnat avioanele în turnurile gemene americane?!

                 Respectul se câștigă. Cum credeți că veți fi respectați și îngrijiți de aceste cadre medicale pe care voi nu doar le desconsiderați, le acuzați de crimă?!

                  Doamne Ție îți mulțumesc că sunt pensionară! Dacă aș mai lucra nu știu dacă aș putea să rămân sănătoasă psihic primind atâta ură de la bolnavii mei și de la aparținătorii lor.

                   Se pare că noi românii deși ne place să ne batem cu pumnul în piept că suntem un popor credincios, indiferent la ce biserică umblăm, indifernt cât de des ori rar călcăm pragul unei biserici, ne place să credem despre noi că suntem credincioși, buni, noi nu am pornit niciodată un război de cucerire (ceea ce nu este totalmente adevărat) dar uităm un principiu Biblic de bază: "nu judecați, ca să nu fiți judecați" (Ev. Matei 7;1) și "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Ev. Matei 22;39).

- Jurnal de pensionar- Episodul 11-Transferuri și misiuni independente

 

                 În cei peste 21 de ani lucrați ca subofițer/agent de (Poliție) penitenciar(ă) am avut tot felul de colegi. Pentru mine cu toții de la comandant/director până la ultimul angajat au fost și sunt,chiar și acum,colegi. Când m-am alăturat cabinetului medical am fost al patrulea asistent medical, venirea mea a egalat balanța, am găsit acolo o colegă, mai în vârstă din întreg colectivul compartimentului medical și doi colegi bărbați asistenți medicali, băieții erau intrați în sistem doar cu un an înaintea mea, în 1996. Pe lângă cei patru asistenți compartimentul nostru cuprindea trei medici, medicul șef medic primar specialitatea medicină internă, o doctoriță specialitatea medicină de familie și o doctoriță stomatoloagă. Medicalul eram considerați "operativ", adică din aceași categorie cu paza, biroul evidență deținuți și organizarea muncii, primeam la salariu spor de pericol DGP 30%, logistica și administrativul primeau doar 25% acest spor, în administrativ existau și angajați civili, care nu aveau grad militar. Am înțeles că înainte de 1989 diferențele între civili și militari la salariu era nesemnificativă, aproximativ 100 de lei mai puțin pentru civili dar în compensare civilii nu aveau restricțiile și obligațiile militarilor, nu erau obligați să facă ore suplimentare ca militarii, ore neplătite , munca militarului nu era normată și a continuat să rămână nenormată până la demilitarizarea Poliției Penitenciar și transformarea acestora în Funcționari Publici cu Statut Special, statutul special a păstrat majoritatea interdicțiilor și a obligațiilor militare. Militarii și funcționarii cu statut special din poliție nu au dreptul să adere la partide politice, militarii nu au dreptul la organizații sindicale, funcționarii publici cu sau fără statut special au acest drept, miltarii nu au dreptul la un al doilea job, nu au dreptul să facă parte din consilii de conducere ale unor firme, companii fie ele private sau de stat. Funcționarii public cu statut special au reușit cu greu, după multe eforturi din partea sindicatelor, să câștige dreptul unui al doilea serviciu dar cu anumite condiții, condiții care în dulcele stil românesc nu au fost nici acum clarificate din perspectivă legală. După 1990 diferențele salariale între militari și civili s-au accentuat până când s-a ajuns ca militarii să primească un salariu aproape dublu față de civili. Atunci când diferențele au fost atât de mari comandantul, ca un tată de familie, s-a luptat să transforme toate funcțiile în funcții militare și după ce personalul civil s-au pensionat aproape că nu am mai avut decât personal militar.

                În România anilor '90 penitenciarele nu au externalizat nici un serviciu, de fapt nici acum nu sunt externalizate servicii, există doar colaboratori, cu care se fac diverse activități împreună prin colaborare. Aceasta face ca într-un penitenciar să existe aproape orice meserie în rândul angajaților. În rândul pazei au fost și sunt în continuare foarte valorizați sportivii, de fapt la accederea în sistem se dau probe sportive serioase. Cum în anii comunismului pentru a accede în sistemele militare se cerea pentru cei care nu au absolvit un liceu militar o vechime minimă în câmpul muncii la admiterea în școlile militare de subofițeri, maiștrii militari, colegii mei aveau în trecutul lor profesional tot felul de meserii și locuri de muncă. 

                 Penitenciarele sunt obligate prin lege să ofere persoanelor custodiate, deținuții, cazare, să îi escorteze la tribunalele unde aceștia au procese, să le ofere asistență medicală, hrană, servicii de spălătorie, să le faciliteze legăturile cu familia prin primirea de corespondență, pachete și vizite, în incinta fiecărui penitenciar există un compartiment special destinat pentru vizitele deținuților. În anii '90 condițiile pentru primirea corespondenței, a pachetelor și a vizitelor erau extrem de stricte și limitate. După aderarea României la UE filozofia execuțional penală s-a schimbat enorm de mult și se schimbă cu fiecare an ce trece. Acum după pensionare urmăresc pe internet activitatea foștilor mei colegi și mă bucur să văd că aceștia dau dovadă de multă empatie, depun eforturi serioase pentru a îi ajuta pe cei custodiați să păstreze legătura cu familiile lor, să îi motiveze spre reinserție socială.

               În anii '90 transferurile între penitenciare sau spre spitalele penitenciar se realizau în principal cu vagonul penitenciar. Un vagon special compartimentat care se atașa trenurilor de persoane, avea trasee fixe prin țară și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni. Personalul care deservea acest vagon penitenciar erau angajați la București dar asemenea marinarilor petreceau mai mult timp călătorind în țară cu acest vagon decât acasă cu familiile lor. După anul 2000 s-a renuțat la vagonul penitenciar și s-a trecut la transferuri efectuate cu mijloace auto. 

          Cu toate astea au fost și în anii vagonului penitenciar și acum transferuri care trebuiau făcute individual, dintr-o mulțime de motive. Aceste misiuni individuale prin țară au fost și continuă să fie misiuni cu un mare risc, extrem de solicitante pentru personalul de penitenciare. În cei peste 21 de ani am participat la mai multe misiuni de transfer al unor deținuți la spitale penitenciar fie la București Jilava, București Rahova sau Spitalul Penitenciar Dej. Am dus în transfer femei diagnosticate cu tuberculoză pulmonară dar și bărbați. Echipa unui asemenea transfer era alcătuită din șef de escortă, șofer, asistent medical, uneori, extrem de rar eram doar asistent medical și șofer dacă deținutul/a transferat era cu un grad mic de pericol de evadare.

                  Specialistul numărul unu în misiuni independente al Penitenciarului Arad în primii  mei ani de serviciu a fost BĂNIȘOR TOMA, cunoscut pentru colegi ca nea Beni sau simplu Beni și pentru deținuți tata Beni. În tinerețea sa Toma Bănișor a fost atlet, sportiv de performanță cu multe competiții nașionale, balcanice, europene și mondiale căștigate. Originar din județul Buzău, cu activitate sportivă la Clubul Dinamo București, anii de sport și-au pus amprenta pe caracterul și felul lui de a fi, un om dintr-o bucată, cu un temperament coleric, curajos în luarea deciziilor, care își asuma deciziile sale indiferent de consecințe. Beni reușea totdeauna să relaționeze bine cu deținuții fie ei recidiviști, considerați a fi periculoși și recalcitranți, a reușit să îi determine să lucreze bine atunci când era șef punct de lucru indiferent că asta a fost în agricultură, în construcții sau la reabilitatrea căii ferate Arad Deva. A făcut zeci de misiuni de transfer a deținuților în alte penitenciare sau la spitale penitenciare. A avut deseori curajul de a fi nonconformist fie că asta a însemnat să mâncăm o ciorbă de burtă pe traseul Arad-București cu toții: șofer, escortă, asistentă și deținută sau de a opri pentru o jumătate de oră la casa mamei deținutului pe care îl transfera.

                  Nu știu cum a fost înainte de 1989 ori cum a fost în alte penitenciare dar la Arad majoritatea personalului se purtau cu umanitate cu deținuții atâta timp cât și aceștia se comportau corect înțelegând prin corect că nu încercau să șantajeze emoțional personalul spre a primi avantaje nepermise de lege și regulament.

                  De la sine înțeles că după doar câteva luni de serviciu m-am întâlnit cu foștii deținuți și deținute și afară. Unii dintre ei se făceau că nu ne văd, nu ne cunosc de parcă ne scria pe frunte unde lucrăm și atunci când nu eram în uniformă și salutând ar fi anunțat pe cei din jur că ei au trecut pe la penitenciar. Majoritatea dintre ei însă ne salutau discret, pe bărbați cel mai des îi salutau cu "Să trăiești tată", într-o sâmbătă, după ce eu am născut, soțul meu și cumnatul s-au dus în piață la Pâncota, tot la câțiva metri și câteva persoane unul  îl saluta pe soțul meu cu Să trăiești tată, la un moment dat acest salut l-a intrigat pe cumnatul și a întrebat: de ce te salută toată lumea pe tine așa?! Țin minte că într-o zi eu și soțul ne-am dus la cumpărături, eram însoțiți de fiica noastră care atunci era la grădiniță, după ce am terminat de târguit ceea ce doream am intrat într-un local lângă cea mai cunoscută piață a Aradului și am mâncat niște mici și am băut o bere, la o masă vecină doi bărbați însoțiți de o fetiță cam de vârsta fiicei noastre, fiica noastră avea mâna plină cu dulciuri, i-a dat și fetiței, când  aceasta s-a apropiat de ea, o ciocolată, după câteva minute chelnerița ne-a adus încă un rând de bere, mirați i-am spus că nu am mai comandat, ea a replicat este plătită de domnii de la masa alăturată, erau doi frați, foști deținuți iar micuța era fiica unuia dintre ei. 

                  Pe 9 octombrie era ziua lui Beni, anul acesta ar fi împlinit 67 de ani, el s-a oprit la 63 în anul pandemiei. Beni s-a pensionat de mulți ani, a făcut un cancer de vezică urinară, a fost operat, i s-a făcut vezică de substituție dintr-o ansă de intestin. După câțiva ani cancerul a recidivat la colon, a fost din nou operat, a făcut chimioterapie, radioterapie. În tot acest timp nu a renunțat la iubirea vieții lui, la sport.Cu câțiva ani înainte de a se îmbolnăvi s-a organizat un concurs sportiv cu personalul de la penitenciare, atunci când a dorit să se înscrie la atletism a fost refuzat pe motiv că nu există categoria de vârstă bunici, era alb complet la păr. S-a dus acasă și a pus-o pe soția lui să îl vopsească la păr, prima vopsea a dat părului  său o culoare morcovie, a cumpărat o altă vopsea și de data asta a ieșit negru. A doua zi pe tramvai s-a așezat alături de el un coleg de serviciu, a privit foarte intrigat la uniforma militară dar nu a spus nimic pentru că nu l-a recunoscut, doar când a vorbit l-au recunoscut colegii. În primii ani după pensionare când au început să se organizeze competiții sportive între penitenciare, cu personalul din penitenciare, colegele tinere l-au rugat să le antreneze. După alți cîțiva ani fiul uneia dintre concurentele de la atletism la concursurile dintre penitenciare a vrut să dea admitere la o școală de poliție, l-a rugat pe Beni să îl antreneze, a acceptat și băiatul a reușit cu brio. După aceea an după an a avut câțiva tineri care l-au rugat să îi antreneze pentru probele sportive, o făcea cu drag, nu cerea bani niciodată, doar o sticlă de bere la doi litri. Îmi amintesc că atunci cănd câte un învățăcel nu mergea cum ar fi vrut el o lua pe fiica mea, fina lui care  atunci era elevă de gimnaziu, la antrenament și dacă îl întrecea pe elevul lui îl rușina. Ultima recidivă a fost o tumoră sublinguală, a făcut din nou chimioterapie și radioterapie dar după ce le-a finalizat pe toate a regresat și la puțin peste o lună după ce a împlinit 63 de  ani a murit. 

Jurnal de pensionar. Episodul 10 - 13 septembrie

 

                Mentorul soțului meu în ceea ce privește munca de penitenciar a fost AUREL DOGAR, unul dintre cei patru subofițeri care îndeplineau la data angajării mele în Penitenciarul Arad funcția de OS ofițer de servici, echivalentul funcției de astăzi Șef de tură, funcție de ofițer în aceste zile. La data angajării mele eram pe statul de plată între poziția 210-220, aceștia erau toți angajații penitenciarului, incluzând și serviciul pilot de PROBAȚIUNE care funcționa în cadrul penitenciarului. Ofițeri erau undeva între 20 - 30 de la comandant până la ultimul absolvent al Academiei de Poliție repartizat la Arad. În 1997 la penitenciarul Arad se lucra pe patru ture în schimburi de 12 ore alternate 12 ore de serviciu de zi, 24 ore liber, 12 ore serviciu de noapte 48 de ore liber. Pe lângă aceste patru schimburi erau cei de la birouri, reeducare, medical, logistică și plutonul de escorte care escortau deținuții la muncă. Angajații bărbați și militari de la birouri făceau "grupe", asta înseamnă că în ziua respectivă lucrau 12 ore, nu 8 și puteau să fie puși să escorteze deținuți la spital sau la consulturi de specialitate în policlinici. Pe timp de noapte "grupă" făceau câte patru bărbați din schimbul care a fost în serviciu ziua. Escortarea deținuților la instanțele de judecată se făcea de către cei din schimburi, în cea de a doua zi din cele 48 de ore libere după tura de noapte erau chemați prin rotație pentru instanțe. Serviciul pe patru ture era însă o noutate și în anul 1997 se desfășura doar în puține penitenciare din țară, în cele unde se lucra pe trei ture se lucra 12 cu 24 de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Escortarea deținuților la instanță se făcea tot de către cei ce lucrau pe schimburi, dimineața instanță și de la ora 19 începea tura de noapte.

                În aceste condiții de serviciu colegii se cunosc mai bine decât rudele, petrec împreună mai mult timp decât cu cei mai apropiați membrii ai familiei. În cei șapte ani în care deja soțul meu lucra la penitenciar până când am venit și eu în această echipă, el lucra pe tură împreună cu Aurel Dogar, Aurel OS și Nicu SSC șef de schimb. Întreaga familie a lui Aurel îl cunosc pe Nicu despre care Aurel spune că este copilul lui de suflet, soție, copii, cumnați, cumnate și nepoți. 

                 Întâmplarea a făcut că noaptea aceea de duminică spre luni când eu am fost supraveghetoare pe secția de femei a fost tura în care șef de tură  era Aurel Dogar, un om blând, credincios, fiul lui a făcut seminarul teologic și facultatea de teologie în cadrul Universității Aurel Vlaicu Arad. Uneori mă întreb cum a ajuns un om atât de blând să lucreze în sistemul penitenciar în anii comunismului?! Nu l-am văzut furios niciodată, nu l-am auzit înjurând. E de înțeles de ce nu a venit să mă controleze întreaga noapte, la vremea aceea abia îndrăznea să îmi spună pe nume, abia după ce a aflat de la Nicu despre relația noastră a trecut de la domnișoara asistentă la părintescul fata mea.

                 Bunicul meu matern era născut pe 14 septembrie, Ziua Crucii, cât timp bunicul a fost în viață  invariabil în 15 septembrie, prima zi de școală, în timpul ceremoniei de deschidere a anului școlar mama își amintea că ieri a fost ziua tatălui ei și ea a uitat să îl sune. În mod similar de când Aurel Dogar s-a pensionat, după ce a fost operat pe cord deschis la Clinicile de Chirurgie Cardiacă de la Pădurea Verde Timișoara, noi ne aminte-am că pe 13 septembrie a fost ziua lui Aurel Dogar a doua zi. Anul acesta 2024 este primul an în care chiar dacă ne amintim nu mai putem să îl sunăm, putem doar să îi aprindem o lumânare în cimitir. 

                  În anii după pensionarea lui Aurel și până la pensionarea noastră nu l-am căutat prea mult, la vreo doi sau trei ani de când era pensionar împreună cu o altă familie de colegi care au lucrat și ei cu Aurel pe tură, ne-am dus în Ajunul Crăciunului să-l colindăm, i-au dat lacrimile când ne-a văzut și tot ce a reușit să îngaime a fost "copii mei". După ce și eu m-am pensionat  ne-am alăturat unui grup de pelerini și lunar facem câte un pelerinaj pe la mănăstiri în toată țara, în grupul acesta am venit datorită familiei de colegi cu care l-am colindat pe Aurel și am găsit acolo câțiva foști colegi care pensionari acum se bucură de libertatea de a vizita mănăstirile României, nici regimul comunist nu mai interzice credința, nici programul nenormat de militar nu le fură viața de familie. Era deci normal ca în acest grup să fie și Aurel, el și familia sa sunt oameni credincioși chiar dacă fiul său a făcut carieră în alt domeniu nu ca preot. Fotografiile sunt din pelerinajul lunii august 2023, Nicu și Aurel pe Faleza din Tulcea și toți trei în fața paraclisului de la Catedrala Mântuirii Neamului București. În primele zile ale lui decembrie 2023 eu am fost într-un pelerinaj de trei zile în județele SB, BV, PH, IF, București, TR și DJ, Aurel nu a venit atunci cu noi. Două săptămâni mai târziu grupul a făcut un pelerinaj de o zi, duminica în județul Hunedoara, noi nu am fost, vizita-sem de mai multe ori toate acele mănăstiri, Aurel a fost, pe aleea ce urcă spre mormântul celui care v-a fi canonizat în anul 2025, Arsenie Boca i s-a făcut rău, a venit ambulanța dar în spitalul orășenesc din Hațeg a murit la 17 decembrie 2023, avea doar 68 de ani, a fost al treilea coleg de această vârstă, 68 de ani, pe care l-am pierdut în 2023, în ianuarie CISMAȘ IOVU, în iunie BOTOFAN IULIAN și în decembrie DOGAR AUREL. Pe fiecare în parte i-am privit ca pe mentori în ceea ce privește specificul muncii într-un penitenciar, ei toți trei mă priveau ca pe copilul lor, toți trei erau bărbați blânzi chiar dacă la început mustața, vocea puternică și tenul creol al lui Iovu m-au speriat puțin, până când am înțeles că e doar o mască.

                 În trei luni noiembrie și decembrie 2022 plus ianuarie 2023 am pierdut ȘASE foști colegi de 47, 48, 53, 49, 68 și 90 de ani.

Români și România

 

MOTTO „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită " 

               Am participat aseară la acest spectacol folcloric prilejuit de aniversarea a 200 de ani de la nașterea eroului național Avram Iancu. Pentru mine personal Crăișorul Munților este unul dintre cei mai dragi eroi naționali, din mai multe motive, toate motivele mele sunt subiective, emoționale, eu ca simplu român îmi permit să iubesc pe unii eroi ai istoriei noastre mai mult decât pe alții, este privilegiul oamenilor simpli care își iubesc istoria neamului dar nu sunt oameni de știință.

             Numele meu de familie înainte de căsătorie a fost GORNIC, strămoșii mei pe linie paternă au venit din preajma Bradului, locurile în care s-a născut și mai târziu a murit eroul nostru național AVRAM IANCU supranumit CRĂIȘORUL MUNȚILOR, Gornic-eștii au venit din Munții Apuseni și s-au stabilit la câmpie în localitatea Moroda din județul Arad cu aproximativ 100 de ani înainte de Revoluția de la 1848. De ce au făcut această alegere nu știu, legendele de familie nu spun nimic despre motivele acestei mutări. Numele nostru de familie GORNIC în Munții Apuseni este o meserie, tatăl eroului național Avram Iancu era de meserie gornic, adică paznic domenial, ceva asemănător lucrătorului silvic din zilele noastre. Străbunicul meu pe linie paternă Florea Gornic din Moroda a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată s-a dus ginere, prima soție din Moroda a murit tânără fără să aibă copii, Florea Gornic s-a căsătorit în satul Cheri, cu această soție a avut doi fii Ioan și Floriana, murindu-i soția străbunicul meu s-a recăsătorit în Iermata la numărul 237 cu o tânără văduvă pe nume Sofia Bodîrlău, acesteia i-a rămas casa de la primul ei soț, Mila Adam.Ciufala, porecla lui Florea GORNIC în Iermata va fi Florea Chiereanul, pentru că a venit în satul Iermata din Chieri și astăzi porecla familiei noastre în Iermata este "a lu Chiereanul". Cei doi soți Sofia și Florea Gornic vor avea împreună trei fii: Todor care fiind născut înainte ca să fie cununați cei doi soți v-a purta toată viața sa numele de familie al mamei Bodîrlău, Dimitrie și Aurel, ultimul dintre fii născut în anul 1918 va fi bunicul meu patern.

              Bunica mea paternă Maria Crișan din Moroda, a lu Oanea lu Ghinu a fost fiica unui pilar de vite,tatăl bunicii cumpăra vite din piețele de la Brad și Hălmagiu pe care le hrănea bine până cănd acestea deveneau mai valoroase și le vindea în piețele de la Pâncota, Ineu și Beliu. În drumuile sale după vite se întâlnea adeseori cu Crăișorul Munților în ultimii ani de viață ai acestuia, avea mare respect pentru acesta.

             Tatăl meu a fost fiul cel mic al lui Aurel GORNIC și al soției sale Maria, născută Crișan, a fost botezat FLORIAN după bunicul său patern pe care nu l-a cunoscut niciodată, bunicul meu Aurel GORNIC a avut doar 13 ani când a murit tatăl lui. Doi ani mai târziu a murit și al doilea născut dintre frații bunicului Florian Gornic, era student teolog și a murit bolnav de plămâni, penicilina nu se descoperise încă. Florea Gornic a vrut la un moment dat să emigreze în SUA, a ajuns până în portul Frankfurt pe râul Main, când a văzut în ce condiții sunt îmbarcați emigranții a hotărât să revină acasă, împreună cu el au plecat doi consăteni, aceștia i-au cerut bani împrumut promițând că-i vor înapoia când se întorc din America. Le-a dat banii, a ținut pentru el doar banii să meargă la Berlin, a împrumutat de la o banca cu sucusrală în Transilvania și s-a întors acasă. Peste ceva ani cei doi consăteni s-au întors, cu bani, au cumpărat pâmânt dar nu au înapoiat banii, au găsit martori mincinoși care au declarat că au fost de față la înapoierea banilor. Atunci Florea a decis că își va face cei cinci fii preoți ortodocși. Ioan a aruncat cărțile de liceu pe Criș în Brad și a revenit acasă, Florian a murit doi ani după tatăl său student teolog, Todor Bodârlău a fost preot la Ghioroc și Mâsca în județul Arad și Dimitrie GORNIC a fost preot la Iermata, Buteni, Arad și Vinerea județul Alba, după moartea tatălui său străbunica nu a putut să îl mai țină în școală și pe bunicul, frații lui au decis ca lui Aurel să îi rămână casa părintească și pământul părinților pentru că el nu a mai făcut școală ca ei. Durerea vieții bunicului meu a fost că el nu a putut ajunge preot ca frații lui, a fost toată viața sa epitrop în biserica ortodoxă din Iermata, comuna Seleuș , județul Arad până la moartea sa în decembrie 1998.

             Copil fiind tatăl meu nu a putut pronunța Florian și atunci când era întrebat cum îl cheamă răspundea Ian și în familie și în satul lui natal i s-a spus toată viața Iancu.

             Toate acestea fac ca pentru mine Crăișorul Munților Apuseni să fie cel mai drag sufletului meu erou național, îmi amintește de istoria familiei mele, de rădăcinile noastre dar cel mai mult îmi amintește de tata, el îl iubea la fel de mult pe eroul de la Țebea. În plus am fost făcută pionier la Țebea, era un obicei la școala din Pâncota ca prima serie de pionieri în clasa a II-a să se facă la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu și la Gorunul lui Horea care atunci mai era încă în picioare.

              Artiștii prezenți la spectacol mi-au amintit fiecare câte ceva, o nuntă la care a cântat Petrică Pașca și formația sa, în urmă cu vreo 41-42 de ani, la care nu am mâncat nici un fel de mâncare tot ce a fost în farfurie pentru că nu puteam tineretul să nu jucăm. Tudor Furdui Iancu mi-a amintit de un concert al tatălui său la Pâncota în urmă cu aproape 45 de ani, în sala Casei de Cultură nu putea-i scăpa un ac, după spectacol Nicolae Furdui Iancu a spus că s-a simțit ca și când ar fi cântat în țara moților, eu râzând i-am răspuns: știți câți moți au fost în sală în seara asta?!

                 Istoria unei națiuni înseamnă istoria a mii de familii care o compun, istoria unei țări înseamnă istoria locuitorilor ei, istorii de ieri se combină cu cele de azi.

Jurnal de pensionar Episodul 9 Decese

          În prima mea lună de serviciu a fost cât pe ce să merg cu un deținut în transfer la Spitalul Jilava. Deținutul  de vreo treizeci și ceva de ani, depresiv, cu o hepatită cronică reactivată, l-am însoțit la consulturi de specialitate la una din policlinile din oraș, în 1997 în Arad nu existau policlinici private, la cabinetul de medicină internă o doctoriță tânără care doar ce își adăuga-se "specialist" pe parafă, pune pe scrisoarea medicală a deținutului vreo 4-5 diagnostice, toate cu semnul întrebării. Omul meu care era oricum în depresie, în prima parte a pedepsei era vizitat regulat de familie dar în ultimii doi ani deloc vizitat, vizita la tânăra și speriata doctoriță (nu m-am lămurit ce a sperit-o mai tare diagnosticele probabile ale deținutului sau condiția de deținut a acestuia) rămâne convins că el sigur are SIDA și nimeni nu are curajul să îi spună în față. Spre norocul meu examenul pentru carnetul de șofer al colegului meu de tură, proba practică, se amână din motive legate de vreme și merge el în transfer. A doua zi când ajung la serviciu întreb dacă au ajuns la Jilava cu deținutul, doamna doctor sună la centrala telefonică ca să întrebe la ce oră au sunat colegii că au predat deținutul la Spitalul Penitenciar București Jilava? I se răspunde că nu au ajuns, deținutul s-a spânzurat în mașină și au rămas colegii la Sibiu... Din motive tehnice salvarea penitenciarului, botezată de personal Samantha, o Dacie 1310 brek modificată în ambulanță transport pacienți, moștenire din anii comunismului era defectă. Prin urmare deținutul a fost trimis în transfer cu unul din camionetele tip teve modificată și aceasta, în spate era un compartiment pentru deținuți, fără ferestre, doar cu o trapă de aerisire, peretele care separa compartimentul pentru deșinuți de cel destinat escortelor era metalic, fără ferestre, moștenire și această mașină ca aproape toate mașinile penitenciarului Arad din anii comunismului, drept urmare în compartimentul din spate nu exista nici o sursă de încălzire și transferul nostru s-a făcut în luna decembrie 1997! Mașina fiind veche și folosită intens când au ajuns pe la Sibiu au intervenit ceva probleme tehnice care au făcut să intre într-un service auto la marginea Sibiului, escorta împreună cu deținutul au intrat într-un bar, escorta i-a luat deținutului o cafea și un sandwich cald cât timp au așteptat reparația mașinii. Când totul s-a terminat au urcat deținutul în mașină, i-au spus să se culce pentru că nu vor mai opri până la București. La ieșirea din Sibiu escorta are o presimțire, îi spune șoferului să tragă pe dreapta la prima parcare ca să vadă ce face deținutul. Când au deschis ușa spre compartimentul pentru deținuți au înlemnit, părea că deținutul vrea să sară la escortă, a dus mâna la pistol, a observat însă ceva alb în jurul gâtului deținutului, acesta era în genunchi și aplecat spre ușă, dintr-un cearșaf și-a făcut juvăț, l-a agățat de trapa pentru aerisire, s-a așezat în genunchi și s-a aplecat spre ușă pentru a se spânzura.L-au dat jos din juvăț, au ajuns cu el la Spitalul Județean Sibiu dar nu a mai putut fi resuscitat.

           Cu ocazia asta am aflat că la TOATE decesele petrecute în timpul detenției se face autopsie, indiferent ce vârstă și ce diagnostic are deținutul și că dosarele deținuților decedați în penitenciar se păstrează în arhivă permanent.

            În primăvara anului 1998 una dintre deținutele ce lucra la popota cadre m-a chemat în bucătărie ca să îmi arate că are un nodul la sân. Când revin în cabinet îî spun doamnei doctor, o cheamă pe deținută și o consultă, se confirmă prezintă la unul dintre sâni o formațiune tumorală cu un diametru de 1-2 centimetri. Aceasta se întâmpla după tura de noapte făcută de mine în rol de supraveghetoare pe secția de femei. I se face biopsie deținutei, aceasta confirmă malignitatea tumorii, cancer. Sunt desemnată să o însoțesc pe deținuta pacientă la prezentarea la comisia medicală la Spitalul Județean Arad, în comisie mai mulți medici de specialități diferite: oncolog, internist, chirurg, anatomo-patolog. Locțiitorul pentru pază și regim decide să nu dea nici o escortă, merg eu și șoferul, când întreb cine ia pistol mi se răspunde "nu luați, asta nu fuge nici dacă o împingeți de la spate". Așteptăm mai mult de o oră până se întrunește comisia, deținuta mă întreabă cât este ceasul din cinci în cinci minute îngrijorată că are gogoși la desert să ne dea la masă și nu îi mai dospește aluatul, ne cunoștea toate preferințele întregului personal, alergiile și intoleranțele, socotea turele și pregătea pentru cei cu intoleranțe un meniu diferit cu aceași grijă ca a unei mame. La comisie o consultă, tumoarea are deja un diametru de 3-4 centimetri, o trimit cu șoferul la mașină și rămân doar eu să discut cu medicii, oncoloaga care i-a făcut biopsia și care știa că este condamnată pentru omor deținuta, ridică problema că biopsia are doar 80% certitudine și femeia e condamnată pentru omor și dacă nu are cancer și ei o pun în libertate?! Le răspund că nu o pun ei în libertate cum nu o punem nici noi, o pune instanța, ei pun doar diagnosticul și pentru asta au făcut atâta școală. Comisia recomandă operația și examenul histo-patologic din produsul extirpat, ultima parafă o pune chirurgul și îmi dă scrisoarea medicală, luând hârtia îi spun chirugului: "mâine o internăm pe secție la dumneavoastră să faceți ceea ce ați decis". Acesta se revoltă, de ce la noi există spital penitenciar la București, în tinerețe domnul doctor a fost medic militar, am replicat că această femeie are CINCI copii acasă și dacă e de murit v-a muri acasă, cu copii ei la capul patului, nu în pat de pușcărie nici la Arad și nici la București! A doua zi doamna doctor s-a dus personal să o interneze la chirurgie, chirurgul de la comisie m-a cerut să fac pază la spital, la revenirea în cabinet m-a întrebat ce i-am spus medicului că i-a plăcut de mine. Deținuta a fost operată, examenul histopatologic a confirmat cancerul, a fost pusă în întrerupere de pedeapsă în luna august 1998, a murit acasă în județul Bihor în aprilie 1999 în timpul prelungirii întreruperii de pedeapsă.

          Era în 1999, primele zile ale unei luni iulie ce își merita numele popular de luna  lui cuptor din prima zi. Zi de consultații la secția întâi. Domna doctor a primit un telefon de la medicul șef, îi era rău, a avut probleme la spital. Medicul șef era medic primar medicină internă, absolvent de medicină militară în capitală, specializarea finalizată la Timișoara, avea săptămânal o zi de spital când lucra la Spitalul Județean Arad secția de gastroenterologie. Doamna doctor m-a lăsat singură, nu mai țin minte de ce colegul meu de tură asistent medical nu era la serviciu. Eu eram însărcinată în 19-20 de săptămâni. Îmi vine un deținut 32 de ani care acuză simptome de genul spasmofiliei, îi dau ceva gen Magne B6 și îl trimit la cameră. Când supraveghetorul a vrut să îl bage pe cameră deținutul leșină și mi-l aduc înapoi pe brațe, deținutul de la cabinet, de profesie tehnician aparatură medicală începe să-i facă masaj cardiac, eu îi pun o pipă Gudel și încep să-i fac respirație artificială, suflu, se vede pe cutia toracică că se ridică dar... nu mai expiră. La autopsie s-a constat cauza decesului un imfarct masiv de perete septal, peretele unde este toată rețeaua nervoasă a inimii. Ulterior fratele deținutului, încarcerat și el, a mărturisit că fratele lui se simțea rău de câteva zile dar nu a spus nimic, era fotbalist înainte de detenție la Șiria și a vrut să joace la campionatul deținuților din penitenciar, a murit cu dorința împlinită.

         În cei peste 21 de ani de serviciu în penitenciar au mai fost deținuți care mi-au murit în brațe sau au ajuns la UPU Spital Județean  Arad  respirând dar au murit acolo, nu i-am uitat pe nici unul așa cum nu i-am uitat nici pe pacienții care mi-au murit în brațe la spital în anii în care am lucrat la compartimentul de hemodializă și la  ATI, adeseori în pelerinajele pe la mănăstiri aprind câte o lumânare pentru pacienții mei morți și pentru colegii trecuți în lumea celor adormiți, unii în anii în care am fost în serviciu și unii de când am trecut în rezervă.

          

Jurnal de pensionar Episodul 8 " Închisoarea noastră cea de toate zilele" perspectiva angajutului

                    Îmi vine în minte un urs care timp de câteva decenii a trăit într-o grădină zoologică, într-o cușcă de doar câțiva metrii pătrați și când, la bătrânețe, a ajuns în sanctuarul de la Zărnești, în libertate el continua să se învârtă în cerc pe un spațiu egal cu cel al cuștii din care a venit. "Zidurile" acelea între care a trăit timp de zeci de ani s-au înfipt atât de adânc în mintea ursului încât au penetrat inconștientul său și astfel bietul urs nu a mai putut fi eliberat cu adevărat niciodată.

                     Sistemul penitenciar românesc din anii '90 era încă într-o proporție covârșitoare sistemul penitenciar comunist, un sistem ce era o închisoare deopotrivă pentru deținuți ca și pentru angajați. Orice caiet, registru, hârtie ce se completa avea deja în colțul din dreapta sus preinscripționată inscripția SECRET. Gradul de secretizare era de mai multe feluri, ierarhizat. Volumul de muncă al angajaților era foarte mare, nenormat. Toate autorizațiile de funcționare: ale cabinetelor medicale, ale bucătăriilor destinate popotei cadre sau preparării hranei deținuților se obțineau prin circuit intern direct de la DGP. Accesul într-un penitenciar al persoanelor din afara sistemului penitenciar era limitat. Toate aceste secrete nu puteau fi dezvăluite niciodată, nimănui. nici chiar familiei. Adeseori se creionau situații hilare din cauza acestor secrete, noaptea spre dimineață răspunde soția la telefonul fix recent instalat în apartamentul unei familii care a primit cu "ultimul tren" o repartiție pentru un apartament, în 1991 în ultimul cartier construit în municipiul Arad, aude doar o frază simplă "execută săgeata", fiind ora trei dimineața trântește telefonul nervoasă și se întoarce în pat, soțul pe jumătate dormind întreabă cine a fost la telefon, soția răspunde un nebun, a zis execută săgeata, soțul sare ca ars din pat AM ALARMĂ....

                      Personalul nu beneficia de nici un fel de consiliere pentru gestionarea   acestor secrete. Cei mai mulțí dintre ei apelau la consilierea alcoolului. De fapt nici astăzi nu există în unități psihologi care să ofere consilere personalului, doar pentru testarea periodică a acestora și mai nou, după 2020 au fost incluși psihologi în compartimentele de resurse umane. Se muncea în medie între 250-300 de ore lunar, se muncea zi și noapte, zi lucrătoare și zile de sfârșit de săptămână ori sărbători legale. Dacă mai adaugi la aceste ore și pe cele petrecute cu gașca la băutură este simplu să realizezi că bărbații angajați în sistemul penitenciar erau acasă și în familie veșnicii absenți. S-a întâmplat o dată să ne sune directoarea grădiniței pe care o frecventa fetița noastră, seara la ora 18, ca să ne roage să anunțăm familia unui coleg că au uitat să vină după copil la grădiniță și la numărul de telefon pe care îl au la dosar nu răspunde nimeni.

                     Nu este de mirare că rata divorțurilor în familiile angajaților din penitenciar era mai mare decât în rândul populației generale. Unele soții luau copii cu ele când plecau, altele îi lăsau plocon tatălui. Situația fericită era acolo unde bunicii copiilor erau în viață, capabili și dornici să se implice în creșterea nepoților. Copii personalului din penitenciare au continuat să umble cu cheia la gât încă mulți ani după ce alți copii din generația lor nu mai făceau asta. Copii angajaților din penitenciare erau plasați ca mingile de pim-pong de la părinți la bunici sau la diverse bone în anii în care la noi nu se inventa-se sistemul "after school". Poate de aceea după pensionare foștii angajați ai penitenciarelor își doresc nepoți și atunci când Bunul Dumnezeu îi binecuvintează cu nepoți se dedică întru totul creșterii lor, nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a fi alături de nepoți, se bucură acum de tot ceea ce au pierdut în timp ce copii lor au crescut și ei serveau patria.

Jurnal de pensionar Episodul 7 Vizionarul

 

                         În cei peste 21 de ani lucrați în sistemul penitenciar am  avut vreo 9-10 comandanți/directori, de departe cel mai capabil, un vizionar, a fost regretatul col (r) BUCUR MARIN.

                         În anii de școală sanitară și în cei patru munciți în spital am avut permanent discuții în contradictoriu cu asistentele care ne predau tehnica îngrijirii bolnavului, cu asistentele șefe și cu cei de la Colegiul asistenților medicali. Discuții generate de "în străinătate totul se face de câtre asistentă", am încercat, de cele mai multe ori în zadar să le arăt că în țările francofone pentru cadrele medii din sănătate se folosește termenul infimiere, în zona anglofonă termenul nurce și în zona germană krank schwester dar asta nu înseamnă că în spitalele acestor țări nu există categorii diferite de infimier/nurce. În ultimul an de școală sanitară am avut un curs de o săptămână ținut de asistente șefe venite din SUA, Denver Colorado. Cum eu am făcut în școală engleză din clasa a doua până inclusiv în școala sanitară, stăpânesc această limbă destul de bine. Traducătoarele noastre, niște femei nu erau nici profesoare de engleză și nici cadre medicale așa că la un moment dat s-au încurcat și eu am tradus. Am putut discuta direct cu americancele și le-am întrebat câte forme de școlarizare și grade de asistente/nurce sunt în SUA? Cel puțin TREI forme de bază de pregătire: ceva gen școlile noastre profesionale și absolventele se intitulează simplu "nurce", cele care au terminat liceul pot să urmeze fie o școală postliceală de trei ani fie un colegiu de patru ani la finalul acestor două forme de școlarizare vor da un examen, gen examenul românesc de licență, intitulat BACALAUREAT ÎN NURCING, absolventele se intitulează "bacalaureat nurce". Mi s-a părut foarte interesant când am aflat că în spitale nu se făcea nici o diferență între absolventele de școală postliceală și cele de colegiu, programa de studiu este aceași doar că la școala postliceală este un program mai încărcat și se frace în trei ani acelaș lucru care se face la colegiu în patru ani. Opțiunea diferă în funcție de starea materială a candidatei, dacă aceasta își permite să studieze patru ani sau se grăbește să ajungă mai repede pe salar. După un an de muncă pe o anumită secție se dă un examen, cum se dă în România la finele perioadei de asistent medical debutant și ești specializat în domeniul lucrat, după minim cinci ani vechime, timp în care dacă tu vrei poți să te specializezi și în alte domenii, poți merge să faci o supraspecializare pentru asistente șefe, această specializare se face în minim doi ani și maxim cinci ani, în funcție de cele care pot să renunțe la serviciu și pot termina în doi ani și cele care fac în paralel cu serviciul și vor prelungi perioada de specializare, pentru aceasta ai de audiat niște cursuri și de dat niște examene, ordinea lor este lăsată la latitudinea studentei, cursurile sunt despre managmentul conducerii, psihologie, contabilitate, nu sunt cursuri de specialitate îngrijire bolnavi, această pregătire se face în școala postliceală sau colegiu.

                      Personal am convingerea că bariera lingvistică a făcut ca acele asistente ce au putut să meargă în străinătate în primii ani '90  a determinat aceste confuzii, neînțelegerea cu adevărat a felului cum sunt organizate îngrijirea bolnavilor în acele țări vizitate.

                      Când m-am transferat la penitenciar am avut surpriza să întâlnesc un comandant foarte inteligent care a adus în Penitenciarul din Arad practici întâlnite în vizitele sale făcute în străinătate și asta cu foarte mulți ani înainte de a ne gândi noi ca țară la aderarea la UE. La finele anului 1997 în penitenciarul Arad funcționa un program pilot de probațiune, inspirat de serviciul britanic de probațiune. Personalul din pază era instruit pe tehnica "o greșeală o pedeapsă", nu li se făceau rapoarte de pedepsire deținuților pentru autovătămări considerând că aceștia trebuiesc ajutați nu pedepsiți. Cei mai bătrâni din personal mai cârteau adeseori afirmând că e prea mare democrația în pușcărie. Pe mine m-a impresionat foarte mult dedicarea lui față de sistemul în care lucra, era prezent la serviciu șapte zile din șapte atunci când nu era plecat din țară și atunci când se întorcea dintr-o deplasare suna la unitate din vamă. Penitenciarul din Arad a fost primul penitenciar din România care a avut un preot angajat pe statul de plată, primul penitenciar românesc care a angajat psihologi, pentru început au fost personal civil și preotul și psihologii, în statul de funcțiuni militar, moștenire din anii comunismului nu existau funcții pe capelan ori de psiholog dar colonelul Bucur în vizitele făcute în țările vest europene a înțeles rolul lor și a angajat și astfel a pus temelia modernizării sistemului penitenciar românesc.

                       Faptul că l-am apreciat a făcut ca cel mai amar gust să îl am atunci când colonelului Bucur i s-a forțat mâna să se pensioneze, să părăsească sistemul căruia i-a fost atât de dedicat încât a neglijat toate celelalte aspecte ale vieții sale dar niciodată profesia. A fost destituit de la comanda penitenciarului printr-o telegramă, o telegramă care informa că "începând cu primirea prezentei..." și destituia din funcții de comandanți mai mulți comandanți din penitenciarele românești, pe ceilalți nu i-am cunoscut pe nici unul dar pentru nerecunoștința acestui sistem față de colonelul BUCUR MARIN am simțit că brusc am băut pelin și gustul acela amar îl simt prezent chiar și acum la cinci ani după pensionarea mea și la tot atâția  ani de la decesul colonelului.

                      Am încercat în toată viața mea să îi apreciez pe oamenii cu care lucrez pentru părțile lor bune, să cultiv părțile bune în cei apropiați mie și să accept cele pe care nu le consider bune așa cum și părțile mele care nu sunt bune sunt acceptate de cei din jurul meu. În spiritul acestei filozofii de viață i-am apreciat pe fiecare comandant/director pentru părțile bune, le păstrez tuturor o amintire caldă dar cel mai mult am învățat despre penitenciare și munca în acest sistem de la colonelul Bucur și asta nu doar pentru că el a fost cronologic primul comandant al meu din această carieră.

Jurnal de pensionar Episodul 6 Alarme, evadări și trageri

            Uneori și nu foarte rar, mă întreb cum am îndrăznit eu să aplic pentru un post la penitenciar când eu am avut de când mă știu oroare de arme și de orice formă de violență, chiar și de violența verbală?! De fapt în momentul în care am aplicat nu am realizat că voi primi grad militar și că asta înseamnă inclusiv trageri cu arma și nimeni dintre cei cu care am interacționat nu au găsit necesar să îmi spună asta. Pentru început nici nu m-am deplasat la penitenciar, am trimis copii după actele mele de studii, cerere și ceea ce mi s-a cerut prin fostul elev al mamei, ofițer în cadrul penitenciarului și prin prietenul pe care mi l-am făcut în timpul cât am avut pacientul deținut la dializă, prieten care lucra acum în compartimentul coordonat de fostul elev al mamei. Când mi s-a transmis să mă prezint la penitenciar l-am întrebat pe prietenul  meu unde este penitenciarul, mi-a spus "la Căpitan Ignat". Eu aveam doar un singur an de când aveam buletin de Arad, înainte de a face Școala Postlicaelă Sanitară drumurile mele în municipiul Arad se limitau între autogară și teatru, în cei trei ani de școală sanitară mi-am extins drumurile pe la spitalele din Arad, în anii '90 toate spitalele Aradului se situau nu foarte departe de arealul cu care eu eram obișnuită, cartiere mărginașe ca Aradul Nou, Alfa, Bujac sau Gai îmi erau cunoscute doar după nume. Prin urmare numele Căpitan Ignat nu îmi spunea nimic, am luat harta orașului și am văzut că strada Eminescu se continuă cu strada Căpitan Ignat până la marginea orașului. Am plecat cu două ore mai repede decât trebuia să ajung la penitenciar pentru că nu știam să ajung cu tramvaiul în zona respectivă și am parcurs străzile Eminescu și Căpitan Ignat, la capătul celei de a doua stradă în fața ochilor mei o șosea și dincolo de ea piața de scânduri a Aradului, nimic care să poată părea a fi penitenciarul. În fața unei case aproape de capătul străzii un bărbat mai în vârstă mătura trotuarul, politicos îl întreb să mă îndrume cum ajung la penitenciar, bătrânul glumeț îmi răspunde " dai și dumneata o spargere undeva domnișoară"... După ce am râs și am precizat că nu așa doresc să ajung acolo mi-a spus să traversez șoseaua și să merg drept înainte pe lângă piața de scânduri care se vede și voi ajunge exact în poarta penitenciarului, zis și făcut.

              În anul 1998 din motive care îmi scapă nu am avut nici măcar o tragere așa că unicul meu contact cu armele a fost atunci când cel care avea să îmi devină soț mi-a dat tichetul de armament și mi-a prezentat pistolul corespunzător acelui tichet. Lucram deja de o jumătate de an la penitenciar și nu știam care este formula de alarmare "executați săgeata" , cam după o jumătate de an  de serviciu relația dintre mine și cel care avea să îmi devină soț a devenit mai serioasă, ușor au aflat colegii de la penitenciar că noi avem o relație.

               Undeva în vara anului 1998, după ce făcusem vreo două misiuni de transfer deținute femei la Spitalul Penitenciar București Jilava, într-o zi de duminecă eram la garsoniera mea împreună cu cel care avea să îmi devină soț, sună telefonul, înainte de a răspunde N îmi spune dacă pe mine mă caută nu sunt aici. Răspund, era colega de la dispecerat, foarte speriată mă întreabă dacă N este la mine că trebuie imperios să vorbească cu el, îi dau telefonul. Un deținut de la fără pază a părăsit punctul de lucru și colega nu știa ce trebuie să facă în caz de evadare. Așa am aflat și eu toată procedura de declanșare a unei alarme.

                Prima tragere la care am participat a fost undeva în aprilie 1999, pe atunci poligonul era în apropierea penitenciarului lângă cartierul Alfa. Poligonul de tragere avea niște stâlpi de beton de înălțime de cel puțin 20 de metri, sus aveau niște traverse de beton ce uneau stâlpii între ei, din cauză că la distanță de doar câțiva kilometrii era aeroportul Arad. În liceu deși pe vremea mea se făcea PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) și trebuia să avem anual câte o ședință de tragere, eu am reușit să mă fofilez și să chiulesc de la aceste ședințe, în patru ani de liceu făcuți la Ineu, în județul Arad, un oraș care avea nu mai puțin de trei unități militare, în patru ani eu nu am fost niciodată în poligon la Ineu, cred că am fost singura elevă din acel liceu care nu am fost la nici o tragere în patru ani și pe cale de consecință nici în Dealul Viilor din Ineu nu am fost în anii de liceu. Tragerea din aprilie 1999 a fost botezul focului pentru mine, prima oară în viața mea în care am tras cu o armă. N a stat lângă mine, mi-a spus cum să îmi fixez arma bine pe umăr și cum să ochesc, aflasem nu știu de la cine că o colegă de la contabilitate nu și-a fixat bine arma în umăr și a suferit o dislocare de mandibulă. Din nu știu care pricină pentru mine a fixa bine în umăr arma a însemnat să trag... după ciori, din traversele de beton ce uneau stâlpii a ieșit fum de fiecare dată când eu am tras. N mi-a spus cu ironie că o să ne pună cei de la poligon să le ducem un sac de ciment să repare traversele, cum nu am fost singura femeie care a tras după ciori i-am replicat că îl lăsăm pe maiorul ... să ducă primul și noi îl ducem pe al doilea, soția maiorului a tras și ea tot după... ciori. În toți anii de serviciu la penitenciar le spune-am șefilor că eu m-am angajat să tratez deținuți nu să îi omor dar dacă doresc să îmi îmbunătățesc indicii de tragere să lipească pe ținte fotografii ale deținuților care ne înjură așa cu siguranță îmi voi îmbunătăți rezultatele, nu au vrut să lipească fotografii.

Jurnal de pensionar Episidul 5 În misiune

               Misiunile, în special cele externe erau extrem de diverse, de la escortarea deținuților la punctele de lucru în afara penitenciarului, în general în anii '90 munci în agricultură, la escortarea deținuților la instanțele de judecată pe la judecătorii din mai multe județe (Arad, Caraș Severin), escortarea deținuților la consultații medicale de specialitate la policlinicile din oraș, supravegherea deținuților internați în spitale civile pe toată perioada internării, transferul deținuților spre spitale penitenciare (București Jilava, București Rahova, Colibași, Poarta Albă, Târgu Ocna, Dej), escortarea deținuților spre sau de la vagonul penitenciar. În anii de început de serviciu al meu în penitenciar transferul între penitenciare se făcea prin vagonul penitenciar, un vagon ce se lega după mai multe trenuri, avea un traseu fix și ajungea la Arad cu o frecvență de o dată la două săptămâni, pentru că atunci când eu m-am angajat la penitenciar un pod CFR între gara Arad Nord și  gara din Aradul Nou, un cartier al municipiului Arad, era în reparație, transferul deținuților pentru vagonul penitenciar se făcea în stația CFR Radna.

              Asistenții medicali participam cu regularitate la escortarea deținuților pentru consulturile medicale efectuate în policlinicile din oraș și la transferul deținuților bolnavi la spitale penitenciare. În primele luni de serviciu eu am participat doar la însoțirea deținuților la consulturi medicale de specialitate la policlinicile din oraș. După câteva luni însă o femeie deținută care muncea la bucătăria popotei cadrelor a fost depistată cu TBC și am fost trimisă în misiune de transfer a deținutei la Spitalul Penitenciar București Jilava. Colegii mei bărbați, care participau foarte des la asemenea misiuni, veneau întotdeauna echipați în uniformă pentru aceste misiuni așa că am venit și eu echipată regulamentar. Ținuta mea militară, care între noi fie vorba îmi venea foarte bine, eu am 174 cm înălțime și nuanțele de albastru ale uniformei îmi scot ochii în evidență, albaștrii și ei, ținuta mea militară a atras toate privirile pe parcursul drumului de la Arad la București dar a lăsat impasibili pe colegii din post control de la intrarea în spitalul penitenciar Jilava, m-au invitat să iau loc pe o bancă afară, aceași bancă pe care stătea și deținuta în așteptarea deciziei internării, am rămas în picioare în acea curte interioară admirând livada cu piersici de la Jilava aflată în proximitate. Între noi fie vorba afară era chiar plăcut, un soare blând de luna mai ne încălzea trupurile în timp ce în incinta post controlului erau resturi de la ultima masă a celor care lucrau acolo pe orice masă. Această lipsă de colgialitate a celor de la București a făcut să îmi crească repulsia mea bănățană pentru mitici, deși am convingerea că nici unul dintre colegii lipsiți de amabilitate din acel post control nu erau născuți în București, simplul fapt că viaț,a i-a adus în capitală îi făcea să ne privească de sus pe noi că suntem "din provincie".

            La un moment dat a trebuit să însoțesc o deținută la spitalul matern pentru o întrerupere de sarcină, făcută pe banii ei, cum deținuta avea o pedeapsă foarte mică, câteva luni și plătea ea avortul, locțiitorul pentru pază decide să nu îmi dea altă escortă decât eu, mașina să ne lase la spital, mie să mi se dea o stație și să cer prin stație venirea mașinii când ne întoarcem la unitate. Am fost prin urmare echipată cu un pistol Carpați și o stație de emisie recepție, cum nu am fost prevenită despre misiune înainte, am venit la serviciu, ca de obicei, în civil, ținuta mea nu avea cordon sau curea așa că mi-am băgat pistolul în... poșetă. La matern desigur am însoțit-o permanent pe deținută, cu poșeta subsuoară întotdeauna. Celelalte femei care erau în acea zi la avorturi or fi crezut că cine știe ce am eu în poșeta aia de nu o lăsam din mână. După ce a trecut perioada de supraveghere post avort a deținutei mele încerc să dau mesaj prin stație să vină mașina, eram într-un salon fără nici o fereastră, în interiorul unei clădiri vechi, cu pereți groși și desigur stația mea avea zero semnal. O iau la plimbare pe coridor până la o fereastră ce dădea în curtea interioară a spitalului unde reușesc să comunic cu dispeceratul unității și să transmit să se trimită mașina după noi. Desigur pe toată această perioadă, aproximativ zece cinsprezece minute, deținuta mea a rămas singură și nesupravegheată, noroc că era o fată tânără, la prima pedeapsă și fără intenții de evadare...

             A doua misiune de transfer al unei deținute la Jilava am făcut-o cu escortă, un coleg care era cel mai bun la misiuni independente și care a pierdut șirul misiunilor de transfer al unor deținuți la care a participat, foarte bun prieten cu viitorul meu soț și cel care ne va fi naș de cununie și nașul de botez al fiicei mele. De data asta eu nu am mai venit în ținută militară. Deținuta a venit pentru drum îmbrăcată cu niște pantaloni negri peste care avea fusta de zeghe, modelul vechi în dungi. La noi la Arad nu se mai purta zeghea în dungi ci una foarte asemănătoare cu o salopetă de lucru, deținuta era venită de puțin timp de la Târgșor pentru popotă dar a fost depistată cu TBC. În primii mei ani de serviciu bucătăresle de la popota cadre erau de regulă cu pedepse mari, în general omor. Când o vede escorta la urcarea în mașină, o Dacie brek transformată în salvare pe care noi am botezat-o Samantha, îi spune pe un ton răstit "dă fusta aia jos", deținuta s-a supus. Pe drum înspre București când ni s-a făcut foame escorta a cerut să oprim să mâncăm o ciorbă de burtă, toți patru: șofer, escortă, asistentă medicală și deținută. Nu cred că mai trebuie să vă descriu cum ne prive-au ceilalți clienți din local, doi bărbați militari și două femei civile...

Jurnal de pensionar Episodul 4 Pețitori

          La începuturile mele în meseria de plutonier asistent medical în Penitenciarul Arad compartimentul medical cuprindea patru asistenți medicali, două femei și doi bărbați, medicul șef cu specializare medicină internă, un medic de medicină de familie și un medic stomatolog. Când eram la serviciu efectiv complet eram grupați pe două schimburi și acopeream la unitate perioada 06-21, peste noapte și la sfârșit de săptămână făceam prin rotație permanență la domiciliu. Bărbații făceau diferite forme de serviciu militar, medicul șef permanență pe unitate când era de serviciu 24 de ore și după plecarea comandantului era cea mai înaltă autoritate de decizie din unitate, băieții asistenți medicali, subofițeri făceau grupe, când erau în serviciu 12 ore de la 07-19 timp în care puteau fi solicitați să facă misiuni de escortare a deținuților. Pentru aceste zile de permanență și de grupă puteau să își ia liber ulterior. Subofițerii asistenți medicali făceam și misiuni de însoțire a deținuților transferați la spitale penitenciare la București. În primii ani de serviciu în care am fost militari (până în septembrie 2004) nu existau concepte de ore suplimentare plătite sau de sporuri crescute pentru orele de serviciu efectuate în sărbători legale libere la civili sau în zilele de sfârșit de săptămână, miltarul servește patria atât timp cât este nevoie. Cei doi medici de medicină generală și asistenții ne-am grupat informal în două grupe, una de fumători și una de nefumători, eu m-am alăturat celei din urmă.

          Într-o zi de lucru oarecare din anul 1998, când pe la cabinetul medical s-au perindat, ca de obicei, doi căpitani, doamna doctor iritată de aceste vizite care interfereau negativ în activitatea cabinetului medical i-a spus celui care a venit în obișnuita vizită: "nu mai veniți atâta pe aici că fata asta s-ar mărita și nu au loc cei neînsurați de voi". Replica a fost auzită de un coleg supraveghetor pe secția restrictivă, secție care avea atunci program de consultații medicale, un bărbat creol, peste 190 cm înălțime și o constituție foarte robustă. Vrei să te măriți fată, lasă că îți găsește Oanea bărbat. Prima propunere un coleg angajat cu vreo trei luni înaintea mea, absolvent al școlii de subofițeri, după ce eu am replicat "păi ăsta-i minor pe lângă mine", eu aveam atunci 31 de ani și cel propus de colegul supraveghetor, un băiat frumos dealtfel, avea doar 21. Pe când s-a dumirit Oanea ce vârstă am eu a început inventarul celor trecuți de 30 de ani și neînsurați, au ieșit vreo 6-7 la inventar. Ai terminat inventarul Oane, întreb?Păi dintre ăstia mie îmi place cel mai mult de Nicu G., la restul nu are rost să îți răcești gura de pomană. Răspunsul colegului supraveghetor a venit promt: "fata mea dapu pă ăsta trebe prima dată să-l tratezi de limbrici șî numa după aceea să ieși cu el în lume!" Limbrici, nelimbrici mie de ăsta îmi place. Alesul meu era un bărbat înalt,subțirel spre slab și cu ochi albaștrii, păr bogat, creț, semăna fizic izbitor de mult cu răposatul meu tată dar Oanea nu cunoștea acest amănunt.

          Eu și Nicu G. ne-am cununat în 15 mai 1999, fără tratament pentru limbrici, pe 25 noiembrie 1999 am născut o fetiță de 3200 grame. Am revenit la serviciu pe 1 noiembrie 2000, înainte de a împlini fiica noastră un an, în cele 14 luni cât am lipsit de la serviciu compartimentul medical al penitenciarului s-a lărgit, au fost angajați: un medic generalist, trei asistenți medicali și un medic generalist a venit prin transfer de la un alt penitenciar. Asistenții medicali lucram în ture de 12 cu 24 și 12 cu 48 ore, pe patru schimburi, eu am lucrat acelaș schimb cu soțul meu întrucât mama mea, pensionară, fostă profesoară, locuia cu noi și am avut cine să o îngrijească pe fiica noastră cât timp noi eram la serviciu. 

Jurnal de pensionar Episodul 3 "Domnișoara plutonier - continuare "

              

             Am început să lucrez în Penitenciarul  Arad am primit grad de plutonier dar cursul de inițiere l-am făcut abia... în anul  2001. Fix așa cum am gândit la semnarea actelor de angajare, am devenit PLUTONIER doar intrând pe poarta penitenciarului. Șefii mei direcți, medicii cu care am lucrat s-au preocupat, firesc, de adaptarea mea la ceea ce înseamnă munca cu pacienții deținuți, muncă care era foarte diferită de munca într-un spital, pacienții deținuți sunt și deosebiți de pacienții din spital dar sunt tot pacienți. Munca de la cabinetul medical al unui penitenciar se aseamană mult cu aceea de la cabinetul unui medic de familie în ceea ce privește evidențele. Desigur, însă, ea merge mai departe, unui deținut nu poți să îi dai o rețetă în mână, deținutul nu are posibilitatea de a merge la farmacie să își cumpere medicamentele de pe rețetă. La finele anilor '90 nu se prime-au medicamente din afara penitenciarului, totul era achizitionat de penitenciar. Un alt aspect profesional la care eu trebuia să mă adaptez era munca cu tabletele, în spital am lucrat în proporție de 99% din situații doar cu fiole și perfuzii.

           Ofițerii responsabili cu pregătirea militatară veneau zilnic pe la cabinetul medical dar nimeni nu îmi explica nimic despre ce înseamnă viața de militar, când îi rugam să-mi dea să citesc mi se răspundea lasă că tu ești asistentă medicală, nu îți trebuie ție asta.

           După primul sfârșit de sâptămână petrecut la mama acasă colegul meu de tură, asistent medical și el mă întreabă "te-ai trecut în registrul de părăsire a garnizoanei?" Ceeee?! Încet, încet am aflat ce înseamnă acest grad de plutonier, dincolo de uniformă, care între noi fie vorba, pe motiv că noi compartimentul medical nu venim în uniformă la serviciu, am primit de la magazia de echipament două perechi de pantaloni, o pereche pentru pantof și a doua pereche pentru cizmă și... o geacă de iarnă, restul... când vom avea. Sacoul din această fotografie pentru legitimație și dosarul militar nu mi-a aparținut niciodată, l-am primit cu împrumut pentru fotografie. Aveam să aflu mai multe despre viața de militar după ce m-am împrietenit cu cel care avea să îmi devină soț, el fiu de ofițer de armată, gestionar al armamentului de serviciu, m-a chemat la magazia de armament în primele mele săptămâni de serviciu ca să îmi dea tichetul de armă și să îmi prezinte pistolul meu. De ce oi fi avut eu tichet de pistol nu știu nici acum?! Toți subofițerii, când aveam trageri, trăgeam cu pușca, doar ofițerii cu pistol. Subofițerii din pază prime-au pistoale în misiuni de escortare, asistenții medicali nu eram înarmați la misiunile de escortare decât în situații excepționale. Eu personal nu reușesc să încarc pistolul carpați, în afară de momentul când am primit tichetul de armament am mai ținut un pistol carpați în mână de două ori în peste 21 de ani de serviciu.

          Personalul din penitenciar predominant masculin, la angajare am fost cea mai tânără femeie care lucra în sectorul de deținere și unica care nu eram căsătorită, peste câteva luni au fost angajate două psiholoage, penitenciarul din Arad a fost primul peniteciar care a angajat un preot și psihologi, cele două erau mai tinere ca mine și una dintre ele era și ea necăsătorită. În primele luni de serviciu colegi și deținuți își făce-au cu toții drum la cabinetul medical. Deținuții au aflat cine sunt, cum mă cheamă și de unde vin de la un fost elev din Galșa. După terminarea liceului cum nu am intrat la facultate am lucrat din noiembrie până în iunie anul următor suplinitoare la școala din Galșa, am predat biologie și agricultură. Unul dintre foștii mei elevi a făcut o prostie și a ajuns deținut. Deținuții din Pâncota nu au ajuns până în clasa a cincea când ar fi avut-o profesoară pe mama mea, nici nu locuiau în zona unde locuiau părinții mei și nu m-au cunoscut.

          Într-o sâmbătă prin luna mai mă sună de la penitenciar că a fost internată o femeie în spital iar conducerea unității au dat ordin să mergem asistentele medicale să o păzim la spital. Eram atunci patru asistenți medicali, doi bărbați și două femei, eu și o colegă mai în vârstă. Mă întreabă cel care a sunat ce aleg să mă duc duminecă pe zi sau de noapte la spital, am ales tura de noapte. După două ore sunt sunată din nou, s-au schimbat ordinele, asistentele vom face serviciu pe secție și femeile din pază vor merge la spital. Am dat telefoane pe la colege să primesc cămașă, cravată, pălărie și bluzon ca să-mi completez ținuta militară. La ora 19 am intrat  în serviciu, l-am rugat pe ofițerul de serviciu să treacă pe la mine să îmi spună ce trebuie să fac. Nu a venit, pe atunci funcția de OFIȚER DE SERVICIU era îndeplinită de subofițeri, din cei bătrâni care nu aveau liceul absolvit, pentru ei eu cu liceul și școala postliceală de trei ani li se părea că sunt mult mai școlită decât ei, nu a îndrăznit să vină să facă militărie cu mine. Am căutat în biroul supraveghetoarei tot ce era de citit: caietul postului, consemnul postului, programul, în caietul cu programul găsesc scris la ora 23 STINGEREA și la ora 04:30 DEȘTEPTAREA. Puțin înainte de ora 22 ofițerul de serviciu îmi aduce deținutele de la popotă care aveau o cameră separată. După vreo jumătate de oră femeile de la popotă mă roagă să le sting lumina dar să le las televizorul, toate televizoarele aveau prizele pe culoar, nu în camerele de deținere. La ora 23 am stins TOATE becurile din celulele deținutelor și am scos din priză televizoarele. Târziu în noapte când nu am găsit ce să mai fac, în biroul supraveghetoarei nu exista nimic decât o masă de birou și un singur scaun, biroul era îngust încât scaunul era lipit de calorifer când erai așezată pe scaun, nici măcar un aparat de radio nu exista, târziu în noapte am ieșit în curtea secțiilor de bărbați în speranța că vreun coleg e la o țigară și mai schimb o vorbă. Stupoare TOATE camerele de deținere aveau lumina aprinsă! În sinea mea îmi spun acum fie ce-o fi nu le aprind luminle în capul nopții. Am aprins luminile la ora 04:25  după care am sunat DEȘTEPTAREA. După două zile un coleg care era escortă la punct de lucru în agricultură venind la cabinet îmi spune că le-a plăcut la deținute cu mine pe secție că le-am stins lumina, întrebând de unde știe mi-a răspuns că le-a auzit când se întrebau  cele din camere diferite dacă "și vouă v-a stins lumina?"  Am aflat apoi că lumina "de veghe" nu se stinge, camera de popotă era singura care aveau aprobare să li se stingă lumina, dar în caietele găsite în biroul supraveghetoarei nu scria asta.

Jurnal de pensionar Episodul 2 Domnișoara plutonier

           După mai mult de o jumătate de an de la examenul dat la penitenciar am fost angajată a Penitenciarului Arad cu data de 1 Decembrie 1997, ziua în care am împlinit 31 de ani.

           În aceste peste șase luni de la examenul probă scrisă am fost de două ori la București la DGP (Direcția Generală a Penitenciarelor), am completat tot felul de hârtii începînd cu o autobiografie completă în care să menționez la fiecare etapă persoane care ar putea fi contactate spre a da referințe despre mine. Au venit persoane care au făcut verificări la serviciu, la Spitalul Municipal Arad, la domiciliul meu de atunci, o garsonieră în cartierul Micălaca al municipiului Arad dar și în orașul în care am crescut Pâncota. La serviciu eu nu am spus nimic despre intențiile mele de a mă transfera la penitenciar, prin urmare apariția unui căpitan care să ceară referințe despre mine a creat o surpriză dar mi-a și deconspirat intențiile. Nu cred că are rost să povestesc că după vizita domnului căpitan la spital am devenit calul de bătaie al medicului șef de secție, tot ceea ce se greșea pe secție era întotdeauna din vina mea. Cu trecerea săptămânilor și a lunilor și eu continuam să lucrez la spital, în zilele de sfârșit de săptămână când venea la contravizită îi făcea o adevărată plăcere să îmi spună că postul de la penitenciar s-a ocupat de o asistentă  blondă. 

           În a doua parte a lunii noiembrie într-o dimineață când eu dorme-am, doar ce am ieșit din tură de noapte, sună telefonul, proaspăt instalat la garsoniera mea, de la penitenciar, mă inform-au că peste două zile trebuie să mă prezint la DGP în București la Direcția Medicală. O plimbare cu CFR-ul Arad-București-Arad costa,la vremea aceea, aproximativ o jumătatea din leafa mea de asistentă medicală la ATI. Cu ajutorul mamei mi-am luat bilet de tren, la trenul de seară, nu am mai găsit bilete la cușetă, nici nu cred că era vagon cușetă la trenul ăla, după o noapte de călătorit, cu întârzierea de rigoare, am ajuns de la Gara de Nord București pe strada Maria Ghiculeasa la DGP. Acolo am fost "cazată" într-un birou alături de tinerii medici ce lucrau acolo și încă vreo cinci candidați la angajare în diferite penitenciare din țară, un medic din Aiud și restul asistenți medicali. Am stat acolo în așteptare vreo patru ore, directorul direcției medicale era la ministru, pe la prânz când a revenit s-a dus să ia masa, a venit să ne întâlnească pe noi doar după aceea, nouă în toate aceste ore nu ni s-a oferit nici măcar un pahar cu apă, eu nu reușisem în drumul de la gară nici să beau o cafea, în anii '90 nu apăruseră automatele cu gustări și cafea în gări, nici restaurante tip M'c Donalds. Eu am fost primită în biroul directorului prima, împreună cu mine a venit de la Direcția Personal un ofițer cu dosarul meu, în dosar ultimele pagini erau lucrarea mea la examenul scris dat pe 8 mai 1997 în Arad. Când i s-a arătat directorului ce examen am dat eu în Arad acesta a concluzionat că pe mine nu mai trebuie să mă testeze, în sinea mea am răsuflat ușurată, eram epuizată și nu cred că aș fi dat randament la o testare, deși la plecare am observat că tinerii doctori din biroul în care am stat îi ajut-au pe cei care au dat testul. Înainte de a pleca din biroul directorului mi s-a comunicat că voi fi angajată cu 1 Decembrie, ziua în care împlineam 31 de ani.

           De la biroul personal al Penitenciarului Arad mi s-a dat o hârtie pentru transferul meu începînd cu 1 decembrie la dânșii, când însă m-am prezentat la biroul de resurse personal al spitalului cu respectiva hârtie surpriză, doamna de la birou îmi spune că nu înțelege nimic din această hârtie, că este formulată ca un ordin iar domnii de la penitenciar nu sunt în măsură să le dea ordine lor. După încă un drum între spital și penitenciar, un telefon între biroul personal al penitenciarului și al spitalului s-a convenit să îmi bag cerere de lichidare la spital cu 30 noiembrie. Ultima săptămână din luna noiembrie urma să fiu liberă, aveam ceva ore suplimentare și cum spitalul nu le plătea trebuiau recuperate. În seara primei zile libere a venit la mine asistenta șefă, o colegă se îmbolnăvi-se iar o altă colegă ce era în concediu de odihnă nu răspundea la telefon și medicul șef a concluzionat că sunt angajata lor până la sfârșitul lunii, să mă cheme la serviciu. M-am dus, ultima tură de serviciu am făcut-o tură de noapte 30 noiembrie/1 decembrie și dacă nu era Ziua Națională aș fi fugit de la spital la penitenciar, așa m-am prezentat abia în 2 decembrie la penitenciar.

           Am fost așteptată în poartă de un coleg și am pătruns astfel într-o lume totalmente nouă. La semnarea actelor de angajare pe toate hârtiile scria plt. așa că nevinovată întreb: "plutonier voi fi?" La care iritat îmi răspunde domnul că sunt deja plutonier. Am tăcut dar în sinea mea mă întrebam totuși cum am devenit plutonier, doar intrând pe o poartă?! Nimeni însă nu realiza acolo că toate cunoștințele mele despre militărie se rezumau că identificam gradele de la sergent la colonel, nimic mai mult, am crescut în familie cu o soră mai mică și un tată care a fost clasat INAPT pentru armată pentru că avea 183 cm înălțime și doar 56 kg la recrutare.   

Jurnal de pensionar Episodul 1 Pacientul deținut și colonelul Ciobanu

          Mi-am început munca de asistent medical la 1 ianuarie 1994 la Compartimentul de Hemodializă al Spitalului Municipal Arad, am lucrat acolo doi ani, în acei doi ani am învățat mai mult decât în cei trei ani de Școală Postliceală Sanitară, voi fi toată viața recunoscătoare colectivului de acolo și doctorului Pîtea Viorel, șeful compartimentului.

         În al doilea an de muncă la acel compartiment, doar ce trecusem de examenul de final al anului de asistent medical generalist debutant, s-a internat la noi pe secție un tânăr de vreo 23 de ani ce era deținut. La internare a venit cu el un subofițer bătrân pus pe șotii, când a văzut el că asistentele sunt fete tinere, unele nu aveau nici 20 de ani și majoritatea abia trecuseră de majoratul din vechime, 21 de ani, s-a gândit el să glumească puțin, când întreb-au fetele pentru ce face închisoare pacientul le răspundea "pentru trafic de persoane și proxenetism". În anii aceia nici nu se știa prea bine ce semnificație au acești termeni. Le-a speriat atât de bine pe colegele mele asistente încât li s-a făcut frică să mai facă tură de noapte. Compartimentul nostru avea doar șase paturi pentru internări de pacienți și pentru atât de puține paturi normativul de personal din acei ani nu prevedea ca în tura de noapte să avem infirmieră, se lucra în tura de noapte doar o singură asistentă între orele 22-06. Eu făceam naveta de la Pâncota și nu aveam legături de trenuri pentru schimbul doi și făceam doar schimbul unu și trei. În prima lună cât a fost internat deținutul pacient tură de noapte am făcut doar eu și încă o colegă, colega își făcea doar turele ei, celelalte colege când trebuia să facă schimbul trei se rugau de mine să fac schimb de tură cu ele. Uite așa în lungile nopți în care eu și subofițerul care făcea de pază la spital nu puteam dormi poveste-am câte în lună și în stele cu ei, m-am împrietenit cu câțiva dintre ei ce erau de vârste apropiate cu mine. Intrarea în compartimentul nostru se făcea direct din curtea interioară a spitalului, eu când eram de noapte nu încuiam iala de la intrare pentru ca dacă venea un pacient noaptea să poată intra în secție, înainte de ora șase deschideam larg ușa pentru a se aerisi, pe șase veneau infirmierele. După ce s-a internat deținutul când deschideam ușa o găseam cu iala încuiată, la a doua sau atreia oară m-am întrebat cu voce tare cine o fi încuiat ușa că eu nu mă încui nici când sunt singură dar acum când am pază?! Un subofițer bătrân îmi răspunde cum cine? Eu, dacă bate cineva la ușă te duce capul să mă trezești! Păi dacă nu mă preveniți nu mă interesează pe mine că tu nu ai voie să ațipești, eu fug să văd ce urgență îmi vine mie. După aproape două luni deținutul nostru a fost pus în întrerupere de pedeapsă, a rămas în continuare internat dar fără să mai fie păzit, după vreo trei luni i s-a pus un diagnostic definitiv: lupus eritematos. După ce a scăpat de paza au aflat toată secția că de fapt el a furat niște ceapă dintr-o fermă, era condamnat pentru furt, nici vorbă de proxenetism și toate alea cu care le îngrozise pe fete primul subofițer care a venit cu el la internare.

          Acest tânar hoț, ce a furat ceva de foame dar deținut fiind a fost internat în spital și diagnosticat, dacă ar fi fost șomer în libertate cine știe când ar fi fost diagnosticat, acest tânăr hoț, pacientul deținut a fost primul meu contact cu lumea Administrației Naționale a Penitenciarelor.

          După cam un an de la internarea pacientului deținut eu m-am transferat la secția ATI (Anestezie și Terapie Intensivă) a aceluiaș Spital Municipal Arad. Într-o duminecă liniștită în care eu eram de tură, cam la un an si câteva luni de la transferul meu la ATI, vine pe secție unul dintre subofițerii cu care m-am împrietenit când am lucrat la dializă și ei supravegheau pe pacientul deținut, căuta o cunoștință transferată pe secție la urologie. A stat 30 de minute pe secția de urologie și vreo două-trei ore la povești cu mine. Din vorbă în vorbă mă întreabă ce salar am, în buzunarul halatului era ultimul fluturaș, i l-am arătat, s-a albit la față, "așa salarii mici aveți voi?!" Eu l-am întrebat dacă nu au nevoie de asistente medicale acolo la penitenciar din moment ce privind fluturașul meu de salar te-ai albit mai tare decât halatul meu?! Răspunsul a fost da, vom avea nevoie după ce se termină penitenciarul nou care s-a început de construit.

         O vorbă aruncată într-o convorbire oarecare și un bărbat ce a pălit la vederea fluturașului meu de salar m-a făcut să caut un fost elev al mamei ce era ofițer la penitenciar, așa am aflat că se pensionează un asistent medical și v-a fi liber un post de asistent mai repede decât  construirea noului penitenciar. 

          Am dat o probă scrisă de specialitate în 8 mai 1997, am fost la acel concurs cinci candidați, majoritatea dintre ei proaspeți absolvenți ai școlii postliceale sanitare, făra nici un pic de experiență și doi dintre candidați cu foarte puțină experiență. Subiectele, toate, au fost formulate din Urgențele medico-chirurgicale de Lucreția Titircă, cartea această era cu mine permanent în toți cei patru ani cât am lucrat la dializă și la ATI, o studiam tot timpul, mă întreb-au adeseori aparținătorii și bolnavii dacă vreau să continui medicina. Am luat nota cea mai mare, experiența mea de trei ani și jumătate în secții de urgență mi-au fost avantajul. În luna iunie m-au trimis la București la Centrul de testare psihologica a MAI și la Direcția Medicală din ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor) să mă vadă șeful direcției col.dr. Ciobanu. Domnul Ciobanu a dorit să îmi dea un test, nu știam atunci dar dânsul era cunoscut că dă acelaș test medicilor și asistenților medicali de ani de zile. Un punct al testului domnului col dr Ciobanu era referitor la terapia combinată cu două sau mai multe antibiotice. Profesorul care ne-a predat bolile infecțioase în școala sanitară, dr Herețiu (Dumnezeu să-l odihnească) ne-a spus că treaba noastră de asistenți este să administrăm medicația prescrisă de medic, combinarea antibioticelor să o lăsăm în seama medicilor, pe noi ne interesează doar ce nu putem combina în aceași seringă. În concluzie la testul dr. Ciobanu am amețit eu ceva ce dânsul a concluzionat că sunt prostii. Am replicat că eu sunt asistent medical și administrez tratamentul prescris de medic, nu prescriu tratamente. Domnul colonel îmi spune și dacă doctorul e beat și scrie prostii? Replica mea a venit promt: și dacă dumneavoastră domnule colonel sunteți beat și scrieți prostii îi veți permite unui subofițer asistent medical să vă corecteze?! Cum era de așteptat, nervos, domnul colonel a scris DA pe dosarul meu, a semnat bombănind ceva despre mine că sunt proastă dar noroc că-s naltă și frumoasă. Am zâmbit și în sinea mea lasă că în Arad n-oi lucra cu tine. Până în 1 decembrie, când în sfârșit m-au angajat la penitenciar, m-au mai trimis o dată la Direcția Medicală, ca să mă cunoască noul șef al direcției medicale care l-a înlocuit pe col dr Ciobanu.